Cel mai bogat om din Babilon

extras din cartea  Cel mai bogat om din Babilon de GEORGES.CLASON

În vechiul Babilon, trăia cândva un om foarte bogat, pe care îl chema
Arkad. Era cunoscut în lumea întreagă pentru averea sa nemăsurată. Dar
era cunoscut şi pentru generozitatea sa nemărginită. Era renumit pentru
mărinimia sa. Era generos cu familia sa, dar şi cu el însuşi, cheltuind atât
cât îi poftea inima. Dar averea sa creştea în fiecare an mai repede decât o
cheltuia el.

Şi, într-o bună zi, mai mulţi prieteni din tinereţe veniră la el şi îi
spuseră:
- Tu, Arkad, eşti cel mai norocos dintre noi toţi. Ai devenit cel mai
bogat om din Babilon, în timp ce noi abia ne ducem zilele. Porţi cele mai
scumpe şi mai rafinate veşminte şi te înfrupţi din cele mai rare mâncături,
în timp ce noi trebuie să fim fericiţi dacă reuşim să ne îmbrăcăm şi să ne
hrănim familia cât mai bine cu putinţă. Cândva, noi am fost cu toţii egali.
Am primit aceleaşi învăţături. Am jucat aceleaşi jocuri. Şi nu ne-ai întrecut
nici la învăţătură şi nici la jocuri. Iar în anii care au urmat, am făcut cu toţii
cinste oraşului în care trăim. Nu ai muncit nici mai mult şi nici mai asiduu
decât noi. Şi atunci, de ce soarta nestatornică ţi-a hărăzit ţie să te bucuri de
toate bunătăţile vieţii şi ne-a lăsat pe noi deoparte, deşi le meritam şi noi la
fel de mult ca tine?
Arkad îi dojeni însă pe loc, spunându-le:

- Dacă în toţi aceşti ani nu aţi reuşit să duceţi decât o viaţă de
mizerie, acest lucru se datorează faptului că nu aţi învăţat legile care
guvernează crearea unei averi uriaşe sau nu le-aţi acordat importanţa
cuvenită . Soarta Nestatornică este o zeiţă rea, care nu aruncă cu aur în
stânga şi-n dreapta. Dimpotrivă, ea îi duce la pierzanie pe toţi cei care
câştigă aur fără sudoarea frunţii. Ii transformă în risipitori fără măsură, în
oameni care cheltuiesc fără rost tot ceea ce primesc, copleşiţi fiind de pofte
şi dorinţe pe care nu ştiu cum sa şi le înfrâneze. Dar sunt şi oameni cu care
ea este darnică, oameni care însă devin zgârciţi şi îşi păstrează cu grija
averea, trăind mereu cu teama că o vor cheltui şi nu vor mai şti cum s-o
înlocuiască. Viaţa le este adesea tulburată de teama că vor fi jefuiţi, motiv
pentru care preferă sa trăiască în sărăcie şi mizerie, ascunzându-şi cu grijă
averea. Sunt şi oameni care ştiu cum să se bucure de aurul dăruit de Soarta
Nestatornică, dar sunt atât de puţini încât eu nu-i cunosc decât din auzite.
Gândiţi-vă la cei care au moştenit dintr-o dată o avere imensă şi spuneţi-mi
dacă am sau nu dreptate!

Prietenii săi recunoscură că vorbele îi erau pline de înţelepciune, aşa
că îl rugară să le spună cum reuşise să adune o avere atât de mare.
- Când eram tânăr - continuă el - m-am gândit care sunt lucrurile care
conferă vieţii fericire şi împlinire. Şi am înţeles că numai o avere imensa ţi
le poate dărui. Averea înseamnă putere. Multe lucruri devin posibile dacă
eşti bogat. Iţi poţi împodobi casa cu cele mai frumoase şi mai rafinate piese
de mobilier. Poţi călători peste mări şi ţări. Te poţi înfrupta din cele mai
alese bucate ale lumii. Poţi cumpăra cele mai frumoase bijuterii din aur şi
pietre preţioase. Poţi chiar construi temple măreţe închinate zeilor. Poţi
face toate aceste lucruri, dar şi multe altele, în care poţi găsi frumuseţe şi
împlinire sufletească. In momentul în care mi-am dat seama de acest lucru,
m-am hotărât să cer vieţii partea mea din toate aceste bunătăţi. Nu aveam
de gând să stau deoparte şi să-i privesc cu invidie pe toţi cei care se bucură
de ele. Nu aveam de gând să mă mulţumesc cu straie ieftine sau cu
statutul de om sărac. Dimpotrivă, aveam de gând să mă înfrupt din tot
sufletul din aceste bunătăţi ale vieţii. Fiind, după cum bine ştiţi, fiul unui
negustor umil şi făcând parte dintr-o familie numeroasă, fără speranţa de a
primi într-o bună zi vreo moştenire şi pentru că nu eram înzestrat - aşa cum
bine aţi spus - cu un talent deosebit sau cu o inteligenţă ieşită din comun,
am priceput că pentru a-mi împlini dorinţa aveam nevoie de timp şi studiu
îndelungat. Cât priveşte timpul, noi îl avem cu toţii din belşug. Voi 1-aţi
irosit însă fără rost. Nu aveţi nimic cu care să vă mândriţi - cu excepţia
familiilor voastre. Cât priveşte studiul, oare nu ne-a spus învăţătorul nostru
înţelept că învăţăturile sunt de două feluri? Unul presupune cunoştinţele pe
care le are deja, pe care le-am învăţat şi pe care le ştim, iar celălalt
presupune cunoştinţele pe care nu le avem, dar pe care trebuie să le
posedăm. M-am hotărât astfel să descopăr cum să mă îmbogăţesc, iar când
am descoperit, mi-am făcut din asta un ţel în viaţă. Căci nu este oare un
lucru înţelept să te bucuri de plăcerile vieţii în acest loc luminat de soare,
ţinând seama de faptul că durerea va pogorî oricum asupra noastră când
ne vom începe călătoria prin lumea spiritelor? Mi-am găsit apoi de lucru ca
scrib, scrijelind zi de zi, săptămână după săptămână, lună după lună,
tăbliţele de argilă, notând cu grijă fiecare însemnare în parte. Cu toate
acestea, punga mea era mereu goală. Toată agoniseala mea se ducea pe
merinde, straie şi ofrande pentru zei. Dar hotărârea mea de a reuşi în viaţă
nu m-a părăsit nici o clipă. Şi, într-o bună zi, Algamish, cămătarul, veni la
casa învăţătorului unde lucram şi îmi ordonă să fac o copie după Legea a
noua, spunându-mi:
- Trebuie să fie gata peste două zile, iar dacă îţi faci treaba cum
trebuie, îţi voi da două monede de aramă.
Am muncit cât am putut de mult, dar legea era lungă, iar când
Algamish a venit s-o ia, eu nu reuşisem încă s-o termin. Era furios, iar dacă
aş fi fost sclavul lui, m-ar fi bătut crunt, fără îndoială. Dar ştiind că
învăţătorul nu-1 va lăsa să-mi facă rău, am prins curaj şi i-am spus:
- Algamish, eşti un om foarte bogat. Spune-mi cum pot să devin şi eu
bogat şi voi scrijeli toată noaptea pe tăbliţa de argilă pentru ca la răsăritul
soarelui treaba să fie terminată.
 El îmi zâmbi şi îmi răspunse:
- Trebuie să recunosc că eşti obraznic, dar mă-nvoiesc. In noaptea
aceea am lucrat din greu, scrijelind pe tăbliţele de argilă, deşi spatele mă
durea cumplit, iar mirosul pe care îl degaja fitilul îmi provoca o durere de
cap necruţătoare. In final, abia mai vedeam, dar, când soarele a apărut pe
cer, tăbliţele erau gata.
- Acum - i-am spus eu cămătarului - spune-mi ce mi-ai promis!
- Ţi-ai îndeplinit partea ta din afacere, fiule - îmi spuse el cu blândeţe
- acum e rândul meu. Iţi voi spune tot ceea ce doreşti să ştii pentru că
îmbătrânesc, iar bătrânilor le place să vorbească. Iar când tinerii ajung la
vârsta când cer sfaturi, ei primesc - o dată cu sfaturile - şi înţelepciunea
bătrânilor. Dar tinerii consideră adesea că bătrânii sunt înzestraţi cu
înţelepciunea zilelor de mult apuse şi, de aceea, nu urmează sfaturile
primite. Dar nu uita, fiule, că soarele care străluceşte astăzi pe cer este
acelaşi cu cel ce strălucea în ziua în care tatăl meu s-a născut şi cu cel ce
va străluci atunci când ultimul tău nepot va păşi în lumea întunericului!
Gândurile tinerilor - continuă el - seamănă cu stelele căzătoare, ce
luminează cerul pentru o clipă, dar înţelepciunea bătrâneţii seamănă cu
stelele de pe cer care luminează mereu la fel şi care îi călăuzesc pe
marinari în drumurile lor pe mări şi oceane. Cu atenţie ascultă cuvintele ce
ţi le voi spune, căci altfel vei pierde al lor înţeles şi vei crede că munca ta
de-o noapte a fost în zadar!
 Apoi îmi aruncă o privire vicleană pe sub sprâncenele sale atât de
dese şi îmi spuse pe un ton jos, dar puternic:
- Am descoperit drumul spre bogăţie atunci când am luat hotărârea
ca o parte din tot ceea ce câştigam să fie a mea pentru vecie. Şi asta
trebuie să faci şi tu.
A continuat apoi să mă străpungă cu privirea, dar nu a mai spus nimic.
- Asta e tot? am întrebat.
- Este suficient ca să preschimbi sufletul unui păstor în sufletul unui
cămătar, îmi răspunse el.
- Dar nu tot ce câştig este al meu? am întrebat iar.
- Nici pe departe, răspunse el. Nu-1 plăteşti pe cel care îţi croieşte
veşmintele? Nu-1 plăteşti pe cel care îţi face sandalele? Nu plăteşti
bucatele pe care le mănânci? Poţi să trăieşti în Babilon fără să-ţi
cheltuieşti agoniseala? Care este câştigul pe care 1-ai realizat luna
trecută? Dar cel de anul trecut? Cât eşti de naiv! Îi plăteşti pe toţi, în
afară de tine însuţi. Neghiobule, munceşti pentru alţii! Nu te deosebeşti
cu nimic de un sclav care munceşte pentru resturile de mâncare şi
hainele ponosite pe care i le aruncă stăpânul. Dacă ai păstra măcar o
zecime din tot ce câştigi, cât ai avea în zece ani?
Stăpâneam destul de bine arta cifrelor şi a numerelor, aşa că i-am
răspuns:
- Atât cât câştig într-un an.
- Vorbele tale conţin doar jumătate de adevăr, răspunse el.
Fiecare monedă de aur pe care o păstrezi devine un sclav care lucrează
pentru tine. Fiecare monedă de aramă este copilul monedei de aur, ce
lucrează şi ea pentru tine. Dacă vrei să devii bogat, atunci trebuie să pui
deoparte fiecare monedă pe care o câştigi, monede care la un moment
dat vor lucra pentru tine, asigurându-ţi astfel belşugul pe care îl doreşti.
Poate crezi că nu te-am plătit destul pentru munca pe care ai depus-o
azi-noapte - continuă el -, dar dacă prinzi înţelesul vorbelor mele, vei
descoperi că valoarea lor este de mii de ori mai mare. Trebuie să
păstrezi mereu o parte din tot ce câştigi. Nu trebuie să fie mai puţin de o
zecime, indiferent cât de mic este câştigul tău. Dar poate fi şi mai mult,
depinde de cât câştigi. Plăteşte-te pe tine însuţi mai întâi! Nu
cumpăra veşminte şi sandale mai mult decât îţi permite punga şi ai grijă
să-ţi rămână bani pentru mâncare, fapte de milostenie şi ofrande aduse
zeilor! Averea creşte - întocmai ca un copac dintr-o sămânţă măruntă.
Prima monedă de aramă pe care o pui deoparte constituie sămânţa din
 care se va dezvolta copacul averii tale. Cu cât plantezi sămânţa mai
repede, cu atât mai repede va creşte şi copacul. Şi cu cât vei avea mai
multă grijă de el, punându-i la rădăcină cât mai multe monede de aur şi
aramă, cu atât te vei înfrupta mai repede din bogăţiile pe care ţi le
oferă.
Apoi, îşi luă tăbliţele şi dus a fost.



M-am gândit mult la tot ce îmi spusese şi cuvintele lui mi se
păreau pline de înţelepciune. Aşa că m-am hotărât să-i urmez sfatul. De
fiecare dată când eram plătit, luam o monedă de aramă din cele zece pe
care le primeam şi o ascundeam. Şi - deşi poate părea ciudat - nu eram
mai strâmtorat decât înainte. Nu observam o diferenţă prea mare între
situaţia mea anterioară şi cea prezentă, iar viaţa mea continua să
meargă mai departe fără moneda necheltuită. Am fost adesea ispitit -
pe când comoara mea începea să crească - s-o cheltuiesc pe diverse
mărfuri rafinate pe care negustorii le vânturau pe sub ochii noştri,
mărfuri aduse pe corabii sau pe cămile din ţinuturile îndepărtate ale
Feniciei. Dar mă opream întotdeauna la timp.
Un an mai târziu, Algamish îşi făcu din nou apariţia în viaţa mea,
spunându-mi:
- Fiule, ţi-ai păstrat numai pentru tine o zecime din tot ce-ai
câştigat anul trecut?
- Da, învăţătorule, am răspuns eu mândru.
- Asta este foarte bine - spuse el radiind de bucurie. Şi ce-ai făcut
cu această mică avere?
- I-am dat-o lui Azmur, cărămidarul, care mi-a spus că străbate
adesea mările şi oceanele, iar când va ajunge în portul Feniciei, Tyre,
îmi va cumpăra cele mai frumoase bijuterii din ţinutul fenicienilor. Când
se va întoarce, noi le vom vinde la un preţ mai mare şi vom împărţi
câştigul.
- Toţi proştii trebuie să înveţe, mormăi el în barbă. De ce crezi că
un cărămidar cunoaşte taina bijuteriilor? Când este vorba despre tainele
stelelor de pe cer, îi cer sfatul pitarului? Nu, pe cinstea mea, te duci la
astrolog, dacă ai ceva minte în cap. Ţi-ai pierdut toată agoniseala,
tinere, ţi-ai scos copacul averii din rădăcină. Dar nu-i nimic. Plantează
altul! Încearcă din nou! Iar data viitoare, dacă vrei să descoperi taina
bijuteriilor, du-te la un negustor de bijuterii! Dacă vrei să cunoşti cât mai
multe lucruri despre oi, du-te la un păstor! Nu te costă nimic să ceri sfaturi,
dar ai grijă să le urmezi numai pe cele demne de urmat! Cel care cere
sfaturi referitoare la agoniseala-i unui om care nu are nici o experienţă în
astfel de probleme, va plăti cu propria-i avuţie naivitatea şi prostia.
Spunând acestea, se îndepărtă.
Şi totul s-a petrecut aşa cum a spus el. Căci fenicienii sunt nişte
mişei. Ei i-au vândut lui Azmur bijuterii din sticlă, ce imitau bine pietrele
preţioase, dar erau fără vreo valoare. Dar - aşa cum m-a sfătuit Algamish -
am continuat să pun deoparte o zecime din ce câştigam, pentru că deacum
acest lucru devenise o obişnuinţă şi nu mai era atât de greu cum
fusese la început.
Apoi, după alte douăsprezece luni, Algamish veni în camera scribilor
şi mă întrebă:
- Ce progrese ai mai făcut de când nu ne-am văzut?
- Am pus mereu deoparte, aşa cum mi-ai spus - am răspuns eu -, iar
agoniseala mea i-am încredinţat-o lui Agger, cel care meşteşugeşte scuturi,
ca să cumpere bronz, iar el îmi plăteşte la fiecare patru luni o dobândă.
- Foarte bine. Şi ce faci cu dobânda?
- Dau un ospăţ mare cu merinde rafinate, cu miere, vin şi prăjituri cu
mirodenii. Mi-am cumpărat şi o tunică stacojie. Iar într-o zi, o să-mi cumpăr
şi un măgăruş care mă va purta în drumurile mele.
- Stomacu-ţi mistuie roadele agoniselii - spuse Algamish râzând. Cum
te mai aştepţi atunci să mai lucreze pentru tine? Şi cum crezi că aceste
roade ar mai putea da naştere altora, care să robotească şi ele pentru tine?
Mai întâi, trebuie să-ţi organizezi o armată de sclavi de aur şi apoi te poţi
bucura fără regrete de ospeţe-ndestulate.
Şi dispăru din nou, aşa cum proceda mereu. Nu 1-am mai văzut timp de doi
ani, când îşi făcu din nou apariţia în viaţa mea - la fel de neaşteptat cantotdeauna.
Chipul îi era brăzdat de urmele adânci ale timpului, iar ochii săi trădau o
oboseală fără margini, căci era acum un om foarte bătrân.
- Arkad - îmi spuse el - ai reuşit să strângi averea pe care o visai?
- Nu este nici pe departe cea pe care o visez - am răspuns eu -, dar am
reuşit să strâng ceva, iar truda mea începe să dea roade.
- Şi mai urmezi sfaturile cărămidarilor?
- Sfaturile lor sunt foarte bune când este vorba de cărămizi, am
răspuns eu.
- Arkad - spuse el - ţi-ai învăţat bine lecţiile. Mai întâi, ai învăţat să
te mulţumeşti cu mai puţin decât câştigi. Apoi, ai învăţat să ceri sfaturi
numai de la oameni învăţaţi, oameni cu multă experienţă. Şi, în cele din
urmă, ai învăţat să pui aurul la treabă, să-1 faci să lucreze pentru tine. Ai
învăţat cum să faci rost de bani, cum să-i păstrezi şi cum să-i
foloseşti. De aceea, te consider omul cel mai potrivit pentru o misiune
ce presupune mai multă responsabilitate. Eu am început să
îmbătrânesc. Fiii mei nu se gândesc la altceva decât cum să-mi
cheltuiască averea, nicidecum s-o înmulţească. Interesele mele sunt
mari, dar mi-e teamă că nu mă mai pot ocupa de ele. Dacă vrei să mergi
la Nippur şi să ai grijă de pământurile pe care le stăpânesc acolo, te voi
face partenerul meu şi îmi voi împărţi averea cu tine.
Aşa am ajuns la Nippur şi am preluat controlul asupra posesiunilor
sale de acolo, posesiuni care erau destul de întinse. Şi pentru ca eram
mânat de o ambiţie extraordinară, dar şi pentru că stăpâneam cele trei
legi (notă Allain: câştigarea aurului, protejarea acestuia de la pierdere şi
risipă, şi înmulţirea lui) care îţi asigură strângerea şi păstrarea unei averi
uriaşe, am reuşit să sporesc valoarea proprietăţilor sale. Şi aşa, averea
mea începu să crească, iar când spiritul lui Algamish îşi luă zborul spre
tărâmul întunericului, mi-a revenit şi mie o parte din bogăţia sa, aşa
cum stabilise prin lege.

Aşa grăi Arkad, iar, după ce îşi încheie povestirea, unul dintre
prietenii săi spuse:
- Te poţi considera un om norocos pentru că Algamish s-a hotărât să-
şi împartă averea cu tine.
- Am fost norocos doar pentru că m-am lăsat dominat de dorinţa de
a prospera - şi asta cu mult timp înainte de a-1 cunoaşte. Oare n-am dovedit
 timp de patru ani o voin ţă de fier atunci când am luptat din răsputeri să pun
deoparte o zecime din tot ce câştigam? Oare puteţi spune că un pescar
este norocos pentru că reuşeşte să prindă peşte, când el studiază de ani de
 zile obiceiurile peştilor şi ştie când să arunce năvodul ? Oportunitatea este o
zeiţă mândră, ce nu-şi iroseşte timpul cu cei care nu sunt pregătiţi s-o
întâmpine.
- Trebuie să recunoaştem că ai dat dovadă de o voinţă extraordinară
de a merge mai departe în anul acela în care ţi-ai pierdut toată agoniseala.
Acesta este un aspect prin care te deosebeşti de noi toţi, spuse un alt
prieten.
- O voinţă extraordinară! răspunse Arkad. Ce prostie! Credeţi că
voinţa este cea care îi conferă omului puterea de a ridica o greutate pe
care o cămilă nu o poate căra sau de a transporta o încărcătură pe care nici
boii nu o pot urni din loc? Voinţa reprezintă scopul ferm pe care ţi 1-ai
stabilit în viaţă şi pe care vrei să-1 vezi îndeplinit. Dacă îmi stabilesc un ţel,
fie el şi neînsemnat, fac tot ce-mi stă în putinţă să-1 realizez. Cum aş mai
avea altfel încredere în mine că pot sa realizez lucruri cu adevărat
importante? Dacă îmi spun: „Trebuie, timp de o sută de zile, pe când
traversez podul ce duce spre oraş, să arunc câte o pietricică în râu", atunci
asta fac. Dacă în cea de a şaptea zi traversez podul şi nu arunc pietricica în
râu, nu-mi spun: „Voi arunca mâine două pietricele", ci mă întorc din drum
şi-mi duc promisiunea la bun sfârşit. Iar în cea de-a douăzecea zi, nu-mi
spun: „Arkad, este inutil ce faci tu. La ce-ţi foloseşte să arunci în fiecare zi
câte o pietricică în râu? De ce nu arunci un pumn plin şi termini povestea?"
Nu, nu spun toate acestea şi nici nu le fac. Când îmi stabilesc un ţel, îl duc
la bun sfârşit. De aceea, am grijă să nu-mi stabilesc ţeluri greu de împlinit,
pentru că iubesc timpul liber.
Apoi, un alt prieten luă cuvântul şi spuse:
- Dacă tot ceea ce spui tu este adevărat şi simplu, după cum
încerci să ne convingi, dacă toţi oamenii ar avea succes, atunci nu s-ar
mai putea bucura cu toţii de o avere prea mare, căci nu le-ar ajunge
tuturor.
- Averea creşte oriunde oamenii îşi descătuşează izvoarele de
energie, răspunse Arkad. Dacă un om bogat îşi construieşte un palat
nou, aurul pe care îl cheltuieşte este oare irosit în zadar? Nicidecum.
Căci muncitorii se bucură de el, artistul se bucură de el, cum se bucură
şi cărămidarul. Şi toţi cei care participă la construirea palatului se
bucură de aurul cheltuit. Iar când palatul este terminat, oare valoarea
lui nu acoperă toate cheltuielile? Iar terenul pe care este construit nu
valorează mai mult tocmai datorită prezenţei palatului acolo? Şi acelaşi
lucru nu este oare valabil şi pentru terenurile învecinate? Bogăţia poate
creşte într-un mod miraculos. Nimeni nu-i poate măsura limitele. Oare
nu fenicienii sunt cei care au construit oraşe măreţe pe coaste pustii
datorită averilor pe care le adunau făcând comerţ pe mare?
- Atunci, ce ne sfătuieşti să facem ca să ne îmbogăţim? întrebă un alt
prieten. Anii trec, noi nu mai suntem tineri şi nu avem nimic pus deoparte.
- Vă sfătuiesc să urmaţi învăţăturile lui Algamish şi să vă spuneţi:
„Trebuie să păstrez o parte din tot ce câştig." Spuneţi asta în fiecare
dimineaţă când vă treziţi! Spuneţi-o la miezul zilei! Spuneţi-o şi noaptea!
Spuneţi-o în fiecare clipă din viaţa voastră până când cuvintele vi se
întipăresc în memorie ca nişte litere de foc. Lăsaţi-vă dominaţi de
puterea cuvintelor! Sorbiţi-le şi îmbătaţi-vă cugetul cu ele! Apoi, începeţi
să puneţi deoparte atât cât vi se pare înţelept, dar să nu fie mai puţin de
o zecime din câştigul vostru! Renunţaţi la alte cheltuieli dacă este
necesar! Dar puneţi mereu deoparte suma stabilită! Veţi descoperi în
curând ce sentiment extraordinar vă creează o comoară de care numai
voi aveţi dreptul să beneficiaţi. Şi cu cât creşte mai mult, cu atât veţi
dori să puneţi şi mai mult deoparte. Vă veţi simţi învăluiţi de o bucurie
extraordinară de a trăi. Veţi dori să câştigaţi din ce în ce mai mult. Dar
pentru asta trebuie să învăţaţi să vă puneţi averea la treabă - să lucreze
în favoarea voastră. Transformaţi-o într-un sclav a cărui singură menire
este să lucreze pentru voi! Apoi, copiii acestui sclav, dar şi copiii copiilor
lui vor lucra şi ei pentru voi. Descoperiţi izvorul de aur ce vă va asigura
viitorul! Uitaţi-vă la bătrânii noştri şi gândiţi-vă că nu peste mult timp
veţi ajunge ca ei! De aceea, trebuie să vă investiţi comoara cu foarte
multă grijă ca să n-o pierdeţi. Câştigurile mari pe care ni le oferă
cămătarii nu sunt altceva decât nişte sirene înşelătoare ce ne
ademenesc cu glasurile lor încântătoare în ţinuturile pierzaniei şi ale
lacrimilor încărcate de regrete. Trebuie, de asemenea, să vă asiguraţi
familia în cazul în care zeii vă cheamă în regatul lor. Pentru acest scop,
 puteţi face întotdeauna provizii, pu nând deoparte - la intervale regulate - mici
sume de bani. In acest fel, omul prevăzător se asigură că familia sa va
dispune în final de o sumă mare, necesară în cazul dispariţiei lui. Cereţi
mereu sfaturile unor oameni înţelepţi, al căror obiect de activitate sunt
banii! Ei vă vor ajuta să nu cădeţi în aceeaşi capcană în care am căzut eu
atunci când i-am încredinţat banii lui Azmur, cărămidarul. Un câştig mic,
dar sigur, este de preferat unui risc inutil. Bucuraţi-vă de viaţă cât puteţi
de mult! Nu încerca ţi să exageraţi punând deoparte mai mult decât vă
puteţi permite! Dacă nu puteţi pune deoparte mai mult de o zecime din
ce câştigaţi, atunci trebuie să vă mulţumiţi cu atât şi să vă bucuraţi de
viaţă cât mai mult posibil. Trăiţi în funcţie de izvorul vostru de aur, fără
să exageraţi cheltuind, dar nici să vă fie teamă să cheltuiţi! Viaţa este
frumoasă şi bogată atunci când te bucuri de lucrurile valoroase pe care
ţi le oferă.
Prietenii îi mulţumiră pentru sfaturile primite şi porniră spre casele
lor. Unii dintre ei erau tăcuţi, pentru că nu înţeleseseră nimic din
cuvintele pline de înţelepciune ale lui Arkad. Alţii erau batjocoritori la
adresa prietenului lor, considerând că un om atât de bogat cum era
Arkad ar fi trebuit să-şi împartă averea cu vechii săi prieteni, mai puţin
norocoşi decât el. Dar câţiva dintre ei purtau în priviri o lumină nouă. Ei
înţelegeau că motivul pentru care Algamish revenise de câteva ori în
camera scribilor îl constituia dorinţa lui de a vedea cum reuşeşte un om
să ajungă la lumină, după ce petrecuse timp îndelungat cufundat în
beznă. Când a ajuns la lumină, a descoperit că zeii îi rezervaseră un loc
printre cei aleşi, un loc pe care nu-1 putea ocupa daca nu era bine
pregătit.
Aceşti prieteni au luat hotărârea ca în următorii ani să-1 viziteze
cât mai des pe Arkad, care îi primea cu braţele deschise. Le oferea cu
generozitate sfaturi şi învăţaturi pline de înţelepciune, aşa cum
procedează întotdeauna oamenii cu o vastă experienţă de viaţă. Şi i-a
ajutat în cele din urmă să-şi investească economiile cât mai bine cu
putinţă, în aşa fel încât să obţină de pe urma lor o dobândă frumoasă şi
sigură. Pe de altă parte, aceste investiţii nu presupuneau factori de risc
şi nici nu exista pericolul ca ele să nu ofere investitorilor dividendele
aferente.
Momentul care a marcat o cotitură importantă în viaţa acestor
oameni a fost cel în care au priceput adevărul cuvintelor lui Arkad,
adevăr pe care Algamish i-1 transmisese lui, iar el - la rândul lui - 1-a
împărtăşit prietenilor.