Cum să-ţi întrupezi dorinţele: Metoda lui Neville - Lectia 2

Lecţia 2 – ASUMPŢIILE SE ÎNTĂRESC ÎN FAPT
Biblia asta a noastră nu are nimic de-a face cu istoria. Unii dintre voi ar putea fi în seara asta încă înclinaţi să creadă că, deşi îi putem da o interpretare psihologică, ar putea fi totuşi lăsată în forma ei actuală şi interpretată literal. Nu se poate. Biblia nu face referire defel la oameni sau întâmplări aşa cum ai fost învăţat să crezi. Cu cât mai devreme începi să îndepărtezi ideea aia, cu atât mai bine. Vom lua câteva poveşti în seara aceasta şi, din nou, îţi voi reaminti că tu trebuie să rejoci toate aceste poveşti înlăuntrul minţii tale. Ţine minte că, deşi ele par a fi poveşti ale oamenilor deplin treji, drama se petrece de fapt între tine, cel adormit, cel profund, şi tine, cel trezit conştient. Aceşti doi „tu” sunt personificaţi ca oameni, dar când vei ajunge la partea aplicativă, trebuie să-ţi aminteşti importanţa stării soporifice. Întreaga creaţie, după cum îţi spuneam aseară, are loc în timpul stării de somn, sau acea stare apropiată somnului – o stare de toropeală, soporifică. Îţi spuneam seara trecută că cel dintâi om încă nu s-a trezit. Tu eşti Adam, primul om, încă în somn profund. Creativul tu este cvadri-dimensionalul tu, a cărui casă este pur şi simplu starea în care intri când ţi se spune că eşti adormit.

  Neville Goddard Cum Sa Ti Intrupezi Dorintele Prelegeri Compilate de Joe Vitale

************** Prima noastră poveste din seara aceasta se găseşte în Evanghelia lui Ioan. Pe măsură ce o vei auzi desfăşurându-se înaintea ta, vreau să o compari cu povestea din cartea Facerii pe care ai auzit-o seara trecută. Prima carte a Bibliei, cartea Facerii, spun istoricii că este consemnarea unor evenimente care s-au petrecut pe pământ cu vreo 3000 de ani înaintea evenimentelor înregistrate în cartea lui Ioan. Îţi cer să fii raţional în privinţa asta şi să observi dacă nu cumva acelaşi autor ar fi putut scrie ambele poveşti. Judecă tu dacă n-ar fi putut acelaşi om inspirat să spună aceeaşi poveste şi să o spună diferit. Aceasta e o poveste foarte familiară, povestea judecării lui Iisus. În această Evanghelie a lui Ioan, se consemnează că Iisus a fost adus înaintea lui Pontius Pilat şi gloata vocifera împotriva Lui – îl voiau pe Baraba. Pilat se întoarce către ei şi spune: „Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor? Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar.” Ioan 18:39,40Ţi se spune că Pilat n-a avut de ales în această privinţă, el era doar un judecător ce interpreta legea, şi aceasta era legea. Oamenilor trebuia să li se dea pe acela pe care îl cereau. Pilat nu putea să-L elibereze pe Iisus împotriva dorinţelor gloatei, şi astfel îl eliberează pe Baraba şi li-L dă lor pe Iisus ca să fie crucificat. Acum ţine minte că propria ta conştienţă este Dumnezeu. Nu e alt Dumnezeu. Şi ţi se spune că Dumnezeu are un Fiu al Cărui nume este Iisus. Dacă-ţi vei face de lucru şi vei căuta cuvântul Baraba în dicţionarul acela de concordanţe, vei vedea că este un contras între două cuvinte ebraice: BAR, care înseamnă fiică sau fiu – un copil, şi ABA, care înseamnă tată. Baraba este fiul marelui tată. Iar Iisus este numit în poveste Mântuitorul, Fiul Tatălui. Avem doi fii în această poveste. Şi avem doi fii în povestea lui Isav şi Iacov. Ţine minte că Isaac era orb, iar justiţia, pentru a fi dreaptă, trebuie să fie legată la ochi. Deşi în acest caz Pilat nu e orb fizic, rolul dat lui Pilat sugerează că e orb, deoarece el e judecător. Pe toate marile clădiri ale justiţiei din lume vedem o femeie, ori un bărbat, care reprezintă justiţia ca fiind legată la ochi. „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă.” Ioan 7:24 Aici îl găsim pe Pilat jucând acelaşi rol al lui Isaac. Sunt doi fii. Toate personajele, aşa cum apar ele în această poveste, pot fi aplicate vieţii tale proprii. Ai un fiu care te lipseşte în fiecare clipă de ceea ce ai putea fi. Dacă ai venit la această întâlnire în seara aceasta conştient de a vrea ceva, dorind ceva, ai venit în compania lui Baraba. Fiindcă a dori înseamnă a recunoaşte că nu ai acum ceea ce doreşti, şi fiindcă toate lucrurile sunt ale tale, te lipseşti pe tine însuţi prin perpetuarea acestei stări de dorinţă. Mântuitorul meu este dorinţa mea. Cum vreau ceva, privesc în ochii Mântuitorului meu. Dar dacă voi continua să o doresc, îmi neg pe Iisus, Mântuitorul meu, căci dorind, recunosc faptul că nu sunt şi „dacă nu credeţi că EU SUNT, veţi muri în păcatele voastre” [Ioan 8:24]. Nu pot avea şi recunoaşte în continuare că doresc ceea ce deja am. Mă pot bucura de ceea ce am, dar nu pot continua să tânjesc după aceea. Iată povestea. Aceasta e sărbătoarea Paştilor. Ceva se va schimba chiar acum, se va trece peste ceva *evreii comemorau ieșirea lor din Egipt, sub conducerea lui Moise]. Omul este incapabil să treacă de la o stare de conştienţă la alta decât dacă eliberează din conştienţă ceea ce întreţine acum, fiindcă aceasta îl ţine ancorat acolo unde este acum.Tu şi cu mine putem merge la aniversări fizice an după an la intrarea soarelui în marele semn al Berbecului, dar asta nu înseamnă absolut nimic pentru Paştile mistice. Pentru a ţine sărbătoarea Paştilor, sărbătoarea psihologică, trec dintr-o stare de conştienţă în alta. O fac eliberându-l pe Baraba, hoţul şi tâlharul care mă lipseşte de acea stare pe care aş putea-o întrupa în lumea mea. Starea pe care caut să o întrupez este personificată în poveste ca Iisus Mântuitorul. Dacă devin ceea ce vreau să fiu, atunci sunt mântuit de ceea ce eram. Dacă nu devin aceea, continui să ţin captiv în mine un hoţ care mă tâlhăreşte de ceea ce aş putea fi. Aceste poveşti nu fac referire la vreo persoană care a trăit sau la vreun eveniment care s-a petrecut vreodată pe pământ. Aceste personaje sunt veşnic personajele din mintea fiecărui om din lume. Tu şi cu mine ţinem viu perpetuu fie pe Baraba, fie pe Iisus. Ştii în fiecare clipă în timp pe cine întreţii. Nu condamna gloata pentru că vociferează cum că ar trebui eliberat Baraba şi răstignit Iisus. Nu e o gloată de oameni numită evrei. Ei n-au avut nimic de-a face cu asta. Dacă suntem înţelepţi, şi noi ar trebui să vociferăm pentru eliberarea acelei stări a minţii care ne împiedică să fim ceea ce vrem să fim, care ne limitează, care nu ne permite să devenim idealul pe care-l căutăm şi ne străduim să-l obţinem pe lume. Nu spun că nu îl întrupezi în seara asta pe Iisus. Îţi amintesc numai că, dacă în chiar acest moment, ai o ambiţie neîmplinită, atunci întreţii ceea ce neagă împlinirea ambiţiei, iar cel care o neagă este Baraba. Pentru a explica transformarea mistică, psihologică ştiută drept Paşti, ori trecerea, trebuie să devii acum identificat cu idealul căruia i-ai servi, şi trebuie să rămâi credincios acelui ideal. Dacă îi rămâi credincios, nu numai că îl răstigneşti prin credinţa ta, dar îl şi învii fără ajutor omenesc. După cum continuă povestea, nici un om nu se putea trezi suficient de devreme pentru a prăvăli piatra de la uşa mormântului [Marcu 16:3]. Fără ajutor omenesc, piatra a fost prăvălită [Matei 28:2], şi ceea ce aparent era mort şi îngropat era de-acum înviat fără asistenţa omului. Umbli în conştienţa de a fi ceea ce vrei să fii, nimeni nu o vede încă, dar tu nu ai nevoie de vreun om ca să-ţi prăvălească problemele şi obstacolele vieţii pentru a exprima aceea de care eşti conştient a fi. Acea stare îşi are propriile sale căi unice de a se întrupa în această lume, de a deveni fizică, astfel încât lumea întreagă să o poată atinge. Acum poţi vedea relaţia dintre povestea lui Iisus şi povestea lui Isaac şi a celor doi fii ai săi, în care unul l-a strămutat pe celălalt, în care unul era numit Înlocuitorul celuilalt. De ce crezi că cei care au compilat cele [peste] şaizeci de ciudate cărţi ale Bibliei noastre l-au făcut pe Iacov strămoșul lui Iisus?L-au luat pe Iacov, căruia i-au spus Înlocuitorul, şi l-au făcut tată la doisprezece, apoi l-au luat pe Iuda sau laudă, al cincilea [al patrulea] fiu, şi l-au făcut strămoşul lui Iosif, care se presupune că a procreat într-un fel straniu pe unul numit Iisus. Iisus trebuie să-l înlocuiască pe Baraba aşa cum Iacov trebuie să-l înlocuiască şi să-i ia locul lui Isav. În seara asta ai ocazia să stai şi să judeci între cei doi fii, din care vrei să eliberezi unul. Poţi deveni gloata care vociferează pentru eliberarea hoţului, şi judele care-i dă drumul lui Baraba şi-L condamnă pe Iisus să-i ia locul. El a fost răstignit pe Golgota, locul căpăţânii, tronul imaginaţiei. Pentru a experimenta Paştile sau trecerea de la vechiul la noul concept despre sine, trebuie să-l eliberezi pe Baraba, actualul tău concept de sine, care te jefuieşte de dreptul de a fi ceea ce ai putea fi, iar tu trebuie să-ţi asumi noul concept pe care doreşti să-l exprimi. Cel mai bun mod de a face asta este să-ţi concentrezi atenţia asupra ideii de a te identifica pe tine cu idealul tău. Asumă-ţi că eşti deja ceea ce cauţi şi asumpţia ta, deşi falsă, de vei stărui în ea, se va întări în fapt. Vei şti când ai reuşit să-l eliberezi pe Baraba, vechiul tău concept despre tine, şi când ai reuşit să-L răstigneşti pe Iisus, ori să fixezi noul tău concept de sine, privind pur şi simplu MENTAL la oamenii pe care îi cunoşti. Dacă îi vezi tot aşa cum obişnuiai să-i vezi, nu ţi-ai schimbat conceptul despre sine, deoarece toate schimbările de concepte de sine duc la schimbarea relaţiei tale cu lumea ta. Întotdeauna părem celorlalţi o întrupare a idealului pe care-l inspirăm. Aşadar, în meditaţie, trebuie să ne imaginăm că alţii ne văd aşa cum ne-ar vedea de am fi ceea ce dorim să fim. Îl poţi elibera pe Baraba şi răstigni şi învia pe Iisus dacă îţi defineşti mai întâi idealul. Apoi, relaxează-te într-un scaun confortabil, indu-ţi o stare de conştienţă apropiată somnului şi experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în realitate dacă ai fi deja ceea ce doreşti să fii. Prin această simplă metodă de a experimenta în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi oase de ai fi întruparea idealului căruia îi serveşti, îl eliberezi pe Baraba, care te-a furat de măreţia ta, şi Îl răstigneşti şi învii pe Mântuitorul tău, sau idealul pe care doreşti să îl exprimi. Să ne îndreptăm acum spre povestea lui Iisus în grădina Ghetsimani. Ţine în minte faptul că o grădină este o bucată de pământ pregătită corespunzător, nu un teren sălbatic, necultivat. Pregăteşti acest pământ numit Ghetsimani venind aici şi studiind şi făcând ceva în privinţa minţii tale. Petrece câtva timp zilnic în pregătirea minţii tale citind literatură bună, ascultând muzică de calitate şi angajându-te în conversaţii care înnobilează.Ni se spune în epistole, „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul”, Filipeni 4:8. Continuând cu povestea noastră, după cum ni se prezintă în capitolul 18 al Evangheliei lui Ioan, Iisus este în grădină şi deodată apare oaste *„mulţime”, Matei 26:47, Marcu 14:43, Luca 22:47] şi începe să-L caute. El stă acolo în întuneric şi le spune, „Pe Cine căutaţi?” [Ioan 18:4 şi următoarele+. Ei au răspuns, „Pe Iisus Nazarineanul”. O voce răspunde, „EU SUNT”. În această clipă, ei toţi cad la pământ, cu miile. Asta în sine ar trebui să te oprească şi să-ţi spună că nu poate fi o scenă fizică, deoarece nimeni nu poate fi atât de cutezător în revendicarea Sa că „EL ESTE” Cel pe care-L caută încât să facă mii de oameni să cadă la pământ. Dar povestea ne spune că ei toţi au căzut la pământ. Apoi, când şi-au revenit în fire, au pus din nou aceeaşi întrebare. „Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă”, Ioan 18:8. „Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând”, Ioan 13:27. Iuda, căruia i se vorbeşte, pleacă şi se sinucide [Matei 27:5]. Acum dramatizarea. Tu eşti în grădina Ghetsimani a ta, sau mintea pregătită, dacă îţi poţi, stând într-o stare apropiată somnului, controla atenţia şi a nu o lăsa să se îndepărteze de la scopul său. Dacă poţi face asta, eşti, categoric, în grădină. Foarte puţini oameni reuşesc să stea liniştiţi şi să nu intre în reverie, sau în starea de gândire necontrolată. Când îţi poţi struni activitatea mentală şi rămâne credincios veghii tale, nepermiţând atenţiei tale să o ia razna aiurea, ci reţinând-o fără efort într-un cadru limitat spre starea pe care o contemplezi, atunci eşti fără îndoială această prezenţă disciplinată din grădina Ghetsimani. Suicidul lui Iuda nu e nimic mai mult decât schimbarea conceptului despre tine. Când ştii ce vrei să fii, ţi-ai găsit pe Iisus sau Mântuitorul. Când îţi asumi că eşti ce vrei să fii, ai murit fostului tău concept despre tine (Iuda se sinucide) şi trăieşti acum ca Iisus. Poţi deveni voit detaşat de lumea din jurul tău şi ataşat acelui lucru pe care vrei să îl întrupezi în lumea ta. Acum că M-ai găsit, acum că ai găsit ceea ce te va mântui de ceea ce eşti, renunţă la ceea ce eşti şi la tot ce reprezintă acela în lume. Devino complet detaşat de acela. Cu alte cuvinte, „du-te şi te spânzură”.Atât de complet mori în privinţa tuturor celor pe care le-ai exprimat în lume în trecut şi atât de complet trăieşti acum în toate cele pe care nimeni nu le vedea ca fiind adevărate în privinţa ta înainte. E ca şi când ai fi murit de propria ta mână, ca şi când ai comis un suicid. Ţi-ai luat propria viaţă devenind detaşat în conştienţă de ceea ce în trecut ţineai în viaţă şi începi să trăieşti în ceea ce ai descoperit a fi grădina ta. Ţi-ai aflat Mântuitorul. Nu oameni sunt cei care cad la pământ, nici om trădând alt om, ci tu, detaşându-ţi atenţia şi refocalizând-o într-o direcţie complet nouă. Din acest moment înainte, păşeşti ca şi când ai fi ceea ce mai devreme voiai să fii. Rămânând credincios noului tău concept despre sine, mori comiţând suicid. Nimeni nu ţi-a luat viaţa, tu ţi-ai dat-o singur *„Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau”, Ioan 10:17,18]. Trebuie să fii capabil să vezi relaţia acesteia cu moartea lui Moise, când el atât de complet a murit, încât nimeni nu a mai aflat unde era îngropat. Trebuie să vezi legătura cu moartea lui Iuda. El nu e un om ce-L trădează pe Alt om numit Iisus. Cuvântul Iuda înseamnă „[a aduce] laudă”; e Iuda, aducere de laude, aducere de mulţumiri, explozie de bucurie. Nu explodezi de bucurie decât dacă eşti identificat cu idealul pe care îl cauţi şi vrei să-l întrupezi în această lume. Când devii identificat cu starea pe care o contemplezi, nu-ţi poţi înăbuşi bucuria. Se înalţă precum mirosul plăcut descris drept Ierihon în Vechiul Testament. Încerc să-ţi arăt că anticii au spus aceeaşi poveste în toate poveştile Bibliei. Tot ce încercau ei să ne spună este cum să devenim ceea ce vrem să fim. Şi includeau de fiecare dată faptul că nu avem nevoie de sprijinul altora. Nu ai nevoie de altcineva pentru a deveni ceea ce vrei cu adevărat să fii. ************** Ne îndreptăm acum spre o ciudată poveste din Vechiul Testament; una pe care puţini preoţi şi rabini sunt suficient de îndrăzneţi pentru a o aminti din amvoanele lor. Iată pe Cineva Care va primi Făgăduinţa aşa cum o primeşti tu acum. Numele Lui este Iisus, numai că anticii I-au spus Iosua [Navi], Iosua Ben Nun, sau Mântuitor, Fiu al Peştelui, Mântuitorul marelui adânc. Nun înseamnă „peşte”, iar peştele este elementul adâncului, profunzimii oceanului. Iehosua înseamnă „Iehova mântuieşte”, iar Ben înseamnă „odrasla” ori „fiul lui”. Deci El a fost numit „Cel Ce aduce Era Peştelui”. Această poveste se găseşte în cartea a şasea a Bibliei, cartea lui Iosua. Lui Iosua I se face o făgăduinţă aşa cum I se face lui Iisus în versiunile anglicizate *şi româneşti+ ale evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.În Evanghelia lui Ioan, Iisus spune, „Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”, Ioan 17:7. „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”, Ioan 17:10. În Vechiul Testament, în cartea lui Iosua, se spune în aceste cuvinte: „Tot locul pe care vor călca tălpile picioarelor voastre [Tale], îl voi da vouă *Ţie+”, Iosua 1:3. Nu contează unde se află; cercetează făgăduinţa şi vezi dacă o poţi accepta literal. Nu e adevărat fizic, dar e adevărat psihologic. Oriunde te poţi afla mental în lumea aceasta, aceea poţi realiza. Iosua e bântuit de făgăduinţa asta conform căreia oriunde va fi pământul pe care îşi va pune piciorul (piciorul reprezintă înţelegerea), oriunde ar fi pământul peste care va trece cu piciorul, acela Îi va fi dat. El vrea cea mai de dorit stare din lume, oraşul miresmelor, starea minunată numită Ierihon. Se confruntă însă cu zidurile impenetrabile ale Ierihonului. El e în afara acestora, aşa cum eşti tu acum pe de-afară. Funcţionezi tri-dimensional şi nu pari a putea atinge lumea cvadri-dimensională în care dorinţa ta actuală este deja o realitate materială concretă. Nu pari a o putea atinge, deoarece simţurile tale te ţin închis în afara ei. Raţiunea îţi spune că este imposibil, toate lucrurile din jurul tău îţi spun că nu e reală. Acum, apelezi la serviciile unei desfrânate şi spioane, iar numele ei este Rahab. Cuvântul Rahab înseamnă „spiritul tatălui”. RAH [literele Resh Vav He] înseamnă „suflu” sau „spirit”, iar AB, „tatăl”. Aflăm aşadar că această desfrânată este spiritul tatălui şi tatăl este conştiinţa de a fi a omului, EU SUNT-ul omului, conştienţa sa. Capacitatea ta de a simţi este măreţul spirit al tatălui, iar acea capacitate este Rahab în povestea noastră. Ea are două profesii: aceea de spioană şi pe cea de desfrânată. Profesia de spion e aceasta: de a călători în secret, de a călători într-atât de pe tăcute încât să nu poţi fi remarcat. Nu există nici un spion material în întreaga lume care să poată călători atât de în linişte încât să fie pe deplin nevăzut altora. O fi vreunul foarte iscusit în a-şi ascunde urmele şi s-ar putea să nu fie vreodată prins, dar în fiecare clipă el îşi menţine riscul de a fi descoperit. Când stai liniştit cu gândurile tale, nu există nici un om pe lume atât de ager încât să se uite la tine şi să-ţi spună unde te afli mental. Pot sta aici şi să mă plasez în Londra. Cunoscând Londra destul de bine, îmi pot închide ochii şi asuma că sunt de fapt în Londra. Dacă rămân în starea asta suficient de mult, voi fi capabilsă mă înconjor cu mediul Londrei ca şi când aceasta ar fi o realitate materială concretă.Fizic, sunt încă aici, dar mental, sunt la mii de kilometri depărtare şi am făcut din altundeva aici. Nu merg acolo ca spion, fac mental din acolo aici şi din altcândva, acum. Nu mă poţi vedea stând acolo, aşa că vei crede că am aţipit şi sunt încă aici, în lumea asta, această lume tri-dimensională care e acum San Francisco. Din punct de vedere fizic, sunt aici, dar nimeni nu-mi poate spune unde sunt când intru în momentul meditaţiei. Cealaltă profesie a lui Rahab era aceea de desfrânată, adică de a oferi bărbaţilor ceea ce aceştia îi cer, fără a pune la îndoială dreptul bărbatului de a cere. De e o desfrânată desăvârşită, după cum îi sugerează numele, atunci ea posedă totul şi poate oferi bărbatului tot ce îi cere acesta. Ea e acolo pentru a servi, şi nu pentru a pune la îndoială dreptul bărbatului de a căuta ceea ce caută de la ea. Ai înlăuntrul tău capacitatea de a-ţi însuşi o stare fără a cunoaşte mijloacele care vor fi angajate pentru a realiza acea finalitate şi îţi asumi sentimentul dorinţei împlinite fără vreunul dintre talentele pe care oamenii susţin că trebuie să le ai pentru a putea face asta. Când ţi-o însuşeşti în conştienţă, ai angajat spionul şi, deoarece poţi întrupa de fapt acea stare dinlăuntrul tău dându-i-te ei, tu eşti desfrânata, căci desfrânata îl satisface pe omul care o caută. Îţi poţi satisface sinele însuşindu-ţi sentimentul că eşti ceea ce vrei să fii. Şi această asumpţie, deşi falsă, adică, deşi raţiunea şi simţurile o neagă, dacă se stăruieşte în ea, se va întări în fapt. Întrupând cu adevărat ceea ce ai asumat că eşti, ai capacitatea de a deveni complet satisfăcut. Dacă nu devine o realitate tangibilă, concretă, nu vei fi satisfăcut; vei fi frustrat. Ţi se spune în această poveste că, atunci când Rahab a rămas în oraş pentru a-l cuceri, porunca dată ei era să rămână în centrul cetăţii *acasă la ea, pe ziduri, cf. altor versiuni], inima problemei, chiar în centrul ei, şi să rămână înăuntru până la venirea israeliţilor [Iosua 2:18]. Nu te du de la uşă la uşă, nu ieşi din casa în care ai intrat. Dacă părăseşti casa, „sângele tău să fie asupra capului tău” [19]. Dar dacă nu ieşi din casă şi va fi sânge pe capul cuiva, „sângele aceluia să fie asupra capului nostru, de se va atinge de tine mâna cuiva” [19]. Rahab intră în casă, leagă la fereastră o funie roşie şi acolo rămâne în timp ce zidurile se prăbuşesc. Adică, trebuie să ne păstrăm o atitudine victorioasă de va fi să fim de partea învingătorilor. Povestea ne arată în continuare că, atunci când zidurile s-au prăbuşit şi Iosua a intrat, singura care a fost cruţată din întregul oraş a fost Rahab [cu cei din casa ei], spioana şi desfrânata. Povestea arată ce poţi face tu în lumea aceasta. Nu vei pierde niciodată capacitatea de a te plasa altundeva ca şi când ar fi aici. Nu-ţi vei pierde niciodată abilitatea de a-ţi oferi ţie însuţi ceea ce eşti suficient de îndrăzneţ pentru a-ţi însuşi ca fiind adevărat în ceea ce te priveşte. Nu are nimic de-a face cu femeia ce a jucat rolul.Explicaţia prăbuşirii zidurilor este simplă. Ţi se spune că a sunat din trâmbiţe de şapte ori, şi la a şaptea trâmbiţare, zidurile s-au prăbuşit până la temelii şi Iosua a intrat victorios în starea pe care o căutase [6:20]. Şapte este neclintire, odihnă, Sabatul. Este starea când omul rămâne complet nemişcat în convingerea lui că lucrul este *înfăptuit+. Când îmi pot asuma sentimentul dorinţei mele împlinite şi adorm, nepreocupat, netulburat, sunt liniştit mental, ţin Sabatul sau sun din trâmbiţă de şapte ori. Şi când ating acel punct, zidurile cad. Circumstanţele se alterează, apoi se remodelează singure în armonie cu asumpţia mea. Pe măsură ce se prăbuşesc, eu reînviez ceea ce mi-am însuşit lăuntric. Zidurile, obstacolele, problemele se prăbuşesc sub propria lor greutate dacă pot atinge acel punct al neclintirii dinlăuntrul meu. Omul care poate fixa înlăuntrul propriului său ochi al minţii o idee, deşi lumea o va nega, dacă el rămâne credincios ideii aceleia, o va vedea manifestată. E întreaga diferenţă din lume între a ţine la o idee şi a fi ţinut de o idee. Devino atât de dominat de o idee încât îţi bântuie mintea ca şi când ai fi aceea. Apoi, indiferent de ce ar spune alţii, păşeşti în direcţia atitudinii fixe a minţii tale. Păşeşti în direcţia ideii care-ţi domină mintea. După cum îţi spuneam aseară, ai numai un singur dar care e cu adevărat al tău şi pe care poţi să-l dai, iar acela eşti tu însuţi. Nu există alt dar; trebuie să-l storci din tine însuşindu-ţi-l. Se află acolo, înlăuntrul tău, acum – căci creaţia e săvârşită. Nu e nimic să fie ce nu e acum. Nu mai e nimic de creat, căci toate lucrurile sunt deja ale tale, sunt toate săvârşite. Deşi omul s-ar putea să nu fie capabil să stea fizic asupra unei stări, el poate mereu sta mental în orice stare dorită. Stând mental, vreau să spun că poţi, acum, în chiar acest moment, să-ţi închizi ochii şi să vizualizezi un loc altul decât cel actual, şi să asumi că eşti de fapt acolo. Poţi SIMŢI aceasta atât de real încât, deschizându-ţi ochii, eşti uluit să descoperi că nu eşti fizic acolo. Această călătorie mentală în starea dorită, cu sentimentul său ulterior al realităţii, este tot ce e necesar pentru a duce la împlinirea sa. Sinele tău dimensional mai mare are căi pe care tu cel tri-dimensional sau mai mic nu le cunoşti. Mai mult, pentru mai-marele tu, toate mijloacele care duc la împlinirea asumpţiei tale sunt bune. Rămâi în starea mentală definită ca obiectiv al tău până ce dobândeşte sentimentul realităţii, şi toate forţele cerurilor şi pământului se vor grăbi să ajute la întruparea sa. Mai-marele tău Sine va influenţa acţiunile şi cuvintele tuturor celor care pot fi folosiţi în sprijinul producerii atitudinii tale mentale fixate. *************Acum ne îndreptăm spre cartea Numeriilor, şi aici găsim o ciudată poveste. Poate că unii dintre voi au avut această experienţă, aşa cum e ea descrisă în cartea Numeriilor. Se vorbeşte despre construirea unui tabernacul *cortul mărturiei+ la porunca lui Dumnezeu; cum că Dumnezeu poruncise lui Israel să-I construiască un loc de închinare. Le-a dat toate specificaţiile tabernaculului. Trebuia să fie un loc de închinare alungit, mobil, şi trebuia să fie acoperit cu piele. Trebuie să ţi se spună mai multe? Nu-i omul, acela? „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” 1Corinteni 3:16 Nu există alt templu. Nu un templu făcut de mâini, dar un etern templu în ceruri. Acest templu este alungit şi este acoperit cu piele şi se mişcă prin deşert. „În ziua când a fost aşezat cortul, nor a acoperit cortul adunării, şi de seara până dimineaţa a fost deasupra cortului, ca o vedere de foc. Aşa era totdeauna: ziua îl acoperea un nor şi noaptea o vedere de foc.” Numerii 9:15,16 Porunca dată lui Israel era să aştepte până ce norul se ridica ziua şi focul noaptea. „De umbrea norul deasupra cortului două zile, sau o lună, sau un an, fiii lui Israel stăteau şi nu plecau la drum; iar când se ridica el, atunci plecau”, Numerii 9:22. Ştii că tu eşti tabernaculul, dar te-ai putea întreba ce e norul. În meditaţie, mulţi dintre voi trebuie să-l fi văzut. În meditaţie, acest nor, ca apele subterane ale unei fântâni arteziene, ţâşneşte spontan spre capul tău şi se formează în inele aurii pulsânde. Apoi, ca un râu domol, curge dinspre capul tău într-un şuvoi de inele vii de aur. Într-o stare meditativă apropiată somnului, norul se ridică. În această stare soporifică fiind, trebuie să-ţi asumi că eşti ceea ce doreşti să fii şi că ai ceea ce cauţi, căci norul îşi va asuma forma asumpţiei tale şi va croi o lume în armonie cu aceasta. Norul e pur şi simplu haina conştienţei tale, şi unde e aşezată conştienţa ta, acolo vei fi tu şi în carne şi oase. Acest nor auriu apare în meditaţie. E un anume punct când te apropii de somn care e foarte, foarte dens, foarte lichid şi foarte viu şi care pulsează. Începe să se ridice pe măsură ce atingi starea soporifică, meditativă, apropiată de somn. Nu pătrunzi în tabernacul; nici nu-l mişti până ce norul nu începe să se ridice.Norul întotdeauna se ridică atunci când omul e cuprins de moleşeala somnului. Căci atunci când omul adoarme, fie că ştie, fie că nu, el alunecă dintr-o lume tri-dimensională într-una cvadri-dimensională şi ceea ce se ridică este conştienţa omului într-un mai mare focar; este focarul cvadri-dimensional. Ceea ce vezi acum ridicându-se este mai-marele tău Sine. Când acela începe să se ridice, intri în adevărata stare a sentimentului că eşti ceea ce vrei să fii. Acela e timpul în care te ogoieşti în dispoziţia de a fi ceea ce vrei să fii, ori experimentând în imaginaţie ce ai experimenta în realitate dacă ai fi deja ceea ce vrei să fii, ori repetând iar şi iar fraza care implică faptul că deja ai făcut ce vrei să faci. O frază ca „Ce minunat, ce minunat!”, de parcă ţi s-a întâmplat ceva minunat. „El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale”, Iov 33:15,16. Foloseşte înţelept intervalul ce precede somnul. Asumă-ţi sentimentul dorinţei împlinite şi adormi în această stare. Noaptea, într-o lume dimensional mai largă, atunci când somnul adânc se lasă peste oameni, ei văd şi joacă rolurile pe care mai târziu le vor juca pe pământ. Şi piesa este mereu în armonie cu ceea ce sinele lor dimensional mai mari citesc şi interpretează prin ei. Iluzia noastră de liber-arbitru este numai necunoaştere a cauzelor care ne fac să acţionăm. Senzaţia care domină mintea omului pe când acesta adoarme, deşi falsă, se va întări în fapt. Asumarea sentimentului dorinţei împlinite în momentul trecerii în lumea somnului este comanda ce lansează acest proces de întrupare spunând stării noastre, „Fii aievea”. În acest fel devenim, printr-un proces firesc, ceea ce dorim să fim. Îţi pot spune zeci de experienţe personale în care părea imposibil să merg într-un loc dar, aşezându-mă mental în locul acela pe când adormeam, împrejurările se schimbau rapid, silindu-mă parcă să merg într-acolo. Am călătorit peste mări şi ţări aşezându-mă numai noaptea în pat şi dormind ca şi când dormeam acolo unde voiam să fiu. Cu trecerea zilelor, lucrurile începeau să se modeleze în armonie cu acea asumpţie şi tot ce trebuia să se întâmple pentru a-mi aranja călătoria se întâmpla. Iar eu, în ciuda mea parcă, trebuia să mă pregătesc să plec spre locul în care îmi asumasem că eram când mă îndreptam spre adâncul somnului. Pe măsură ce se ridică norul, asum că sunt acum omul care vreau să fiu, sau că sunt deja în locul pe care mi-ar plăcea să-l vizitez. Dorm în acel loc acum. Apoi, viaţa pătrunde în tabernacul, pătrunde în mediul meu şi îmi rearanjează mediul peste mări şi peste ţări şi îl rearanjează în asemănarea asumpţiei mele. Nu are nimic de-a face cu oameni umblând printr-un deşert fizic. Întreaga lume largă din jurul tău e acel deşert.Din leagăn şi până-n mormânt, tu şi eu umblăm de parcă am umbla prin deşert. Dar avem un tabernacul viu în care locuieşte Dumnezeu, şi este acoperit cu un nor care se poate ridica şi se ridică atunci când mergem la culcare ori suntem într-o stare apropiată somnului. Nu neapărat în două zile, se poate ridica în două minute. De ce ţi-au dat două zile? Dacă devin acum omul care vreau să fiu, pot deveni nemulţumit mâine. Ar trebui să las măcar o zi înainte de a hotărî să merg mai departe. Biblia spune în două zile, o lună sau un an: oricând hotărăşti să mergi mai departe cu acest tabernacul, lasă norul să se ridice. Cum se ridică, începi să te mişti într-acolo unde e norul. Norul e pur şi simplu haina conştienţei tale, asumpţia ta. Unde aşezi conştienţa, nu trebuie să-ţi iei trupul fizic; gravitează într-acolo chiar şi în ciuda ta. Se întâmplă lucruri care te împing să te îndrepţi în direcţia unde sălăşluieşti conştient. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” Ioan 14:2,3 Multele locaşuri sunt stările nenumărate dinlăuntrul minţii tale, căci tu eşti casa lui Dumnezeu. În casa Tatălui Meu sunt nenumărate concepte de sine. Nu ai putea în toată veşnicia să epuizezi ce eşti tu capabil de a fi. Dacă stau liniştit aici şi asum că sunt altundeva, m-am dus să pregătesc un loc. Dar dacă-mi deschid ochii, bilocaţia pe care am creat-o dispare şi eu sunt înapoi aici în forma fizică pe care am lăsat-o în urma mea când m-am dus să pregătesc un loc. dar am pregătit locul oricum şi, în timp, voi locui acolo fizic. Nu trebuie să te preocupe căile şi mijloacele ce vor fi angajate pentru a te muta prin spaţiu într-acel loc unde ai mers mental şi l-ai pregătit. Stai doar liniştit, indiferent unde te-ai afla, şi descrie-ţi-l cât mai realist. Dar te avertizez, nu trata asta cu uşurinţă, fiindcă sunt conştient de ceea ce va aduce acelora care o vor lua în joacă. Am tratat-o şi eu cu prea multă uşurinţă odată, numai pentru că voiam să plec departe din cauza vremii de afară. Era miezul iernii în New York, şi atât de mult am vrut să fiu în climatul cald al Indiilor, încât am dormit într-o noapte ca şi când aş fi dormit pe sub palmieri. A doua zi, când m-am trezit, era în continuare cât se poate de iarnă. Nu aveam de gând să merg în Indii în acel an, dar au sosit veşti tulburătoare, care m-au silit să fac acea călătorie. Era în toiul războiului, când vasele erau scufundate în stânga şi în dreapta, dar m-am îmbarcat din New York la 48 de ore după ce am primit ştirile. Era singurul mod de a ajunge în Barbados, şi am ajuns chiar la timp pentru a-mi vedea mama şi a-i spune un tri-dimensional „adio”.În ciuda faptului că nu aveam nicio intenţie de a merge, Sinele mai profund a vegheat unde s-a coborât norul. L-am aşezat în Barbados şi acest tabernacul (trupul meu) a trebuit să meargă şi să facă acea călătorie pentru a împlini porunca, „Tot locul pe care vor călca tălpile picioarelor voastre, îl voi da vouă” [Iosua 1:3]. Oriunde se opreşte norul în deşert, acolo îţi faci şi tu tabăra. Am plutit pe vas la miezul nopţii dinspre New York fără nici un gând la submarine ori altceva. Trebuia să merg. Lucrurile s-au întâmplat într-un fel pe care nu l-aş fi putut eu născoci. Te avertizez, deci, nu trata lucrul acesta cu uşurinţă. Nu spune, „Voi încerca să mă pun în Labrador, doar ca să văd dacă funcţionează”. Vei merge în Labradorul tău şi apoi te vei minuna de ce mai vii oare la cursurile astea. Va funcţiona, dacă vei îndrăzni să-ţi asumi sentimentul dorinţei tale împlinite când mergi la culcare. Controlează-ţi dispoziţiile atunci când te culci. Nu pot găsi o modalitate mai bună de a descrie această tehnică decât să-i spun „vis treaz controlat”. Într-un vis *obişnuit+ pierzi controlul, dar încearcă să-ţi precezi somnul cu un vis treaz complet controlat, intrând în acesta aşa cum faci în visurile *obişnuite+, căci într-un vis eşti întotdeauna foarte predominant, întotdeauna tu joci rolul. Eşti mereu un actor într-un vis, nu eşti niciodată publicul. Când ai un vis treaz controlat, eşti actor şi intri în scena visului controlat. Dar nu o fă cu prea multă uşurinţă, căci mai apoi va trebui să rejoci fizic acea scenă în lumea tri-dimensională. Acum, înainte de a intra în momentul nostru de tăcere, este ceva ce trebuie să clarific, şi anume în privinţa efortului despre care am vorbit aseară. Dacă este vreun motiv pe toată lumea asta pentru care oamenii eşuează, atunci e acela pentru că nu sunt conştienţi de o lege pe care psihologii de azi o numesc legea efortului invers. Când îţi asumi sentimentul dorinţei tale împlinite, o faci cu minimum de efort. Trebuie să controlezi direcţia mişcărilor atenţiei tale. Dar trebuie să o faci cu minim de efort. Dacă depui efort în control, şi o forţezi într-o anumită direcţie, nu vei obţine rezultate. Vei obţine rezultate contrare, oricare ar fi acestea. Iată de ce insistăm în a stabili bazele biblice ale somnului adamic. Acela este primul act creativ, şi nu există nicio consemnare că el s-a mai trezit vreodată din acest somn profund. Cât doarme el, creaţia încetează. Îţi schimbi viitorul cel mai bine atunci când ai control asupra gândurilor tale, într-o stare apropiată somnului, fiindcă atunci efortul este redus la minimum. Atenţia ta pare a fi complet relaxată şi atunci trebuie să exersezi menţinerea atenţiei tale în acel sentiment, fără a folosi forţa şi fără a folosi efort.Nu crede nici pentru un moment că puterea voinţei e cheia. Când îl eliberezi pe Baraba şi devii identificat cu Iisus, nu te forţezi să fii El, te imaginezi a fi El. Asta e tot ceea ce faci. Acum, apropiindu-ne de partea esenţială a serii, intervalul dedicat rugăciunii, îngăduie-mi din nou să limpezesc tehnica. Să ştii ce vrei. Apoi construieşte un singur eveniment, un eveniment care implică împlinirea dorinţei tale. Rezumă evenimentul la un singur gest. De exemplu, dacă aleg ca eveniment strângerea mâinii unui om, atunci acesta e singurul lucru pe care îl fac. Nu i-o strâng, apoi aprindem o ţigară şi mai facem o mie de alte lucruri. Pur şi simplu imaginez că strângem mâinile în realitate şi fac asta iar şi iar şi iar până ce actul imaginar are sentimentul realităţii. Evenimentul trebuie întotdeauna să sugereze împlinirea dorinţei. Construieşte întotdeauna un eveniment pe care crezi că îl vei petrece firesc imediat ca urmare a împlinirii dorinţei tale. Tu hotărăşti ce eveniment vrei să produci cu adevărat. Există încă o tehnică pe care ţi-am dat-o seara trecută. Dacă nu te poţi concentra asupra gestului, dacă nu te poţi ghemui în scaunul tău şi să crezi că eşti altundeva ca şi când altundeva ar fi aici, atunci fă asta: Redu ideea, condenseaz-o într-o singură frază simplă ca „Ce minunat!”, sau „Mulţumesc!”, sau „În sfârşit!”, sau „E gata!”. N-ar trebui să fie mai mult de trei cuvinte. Ceva ce implică faptul că dorinţa este deja împlinită. „Ce minunat!”, sau „Mulţumesc!” implică asta cu siguranţă. Astea nu sunt toate expresiile pe care le-ai putea folosi. Inventează una din propriul tău vocabular, care crezi tu că e mai potrivită. Dar fă-o foarte, foarte scurtă şi întotdeauna foloseşte o frază care implică realizarea ideii. Când ai fraza în minte, ridică norul. Lasă norul să se înalţe inducându-ţi starea care se apropie de somn. Pur şi simplu începe să-ţi imaginezi şi să simţi că ţi-e somn, şi în această stare, asumă-ţi sentimentul dorinţei împlinite. Apoi repetă fraza iar şi iar, ca pe un cântec de leagăn. Oricare ar fi fraza, las-o să insinueze că asumpţia ta este adevărată, că e concretă, că e deja un fapt şi ştii foarte bine asta. Relaxează-te doar şi intră în sentimentul de a fi într-adevăr ceea ce vrei să fii. Făcând-o, pătrunzi în Ierihon cu spionul tău, care are puterea să-ţi ofere aceasta. Îl eliberezi pe Baraba şi îl osândeşti pe Iisus la răstignire şi înviere. Rejoci toate aceste poveşti dacă începi acum să dai drumul şi să intri în sentimentul de a fi de fapt tot ce vrei să fii. Acum ne putem duce... PERIOADA DE TĂCERE... **************Dacă mâinile-ţi sunt uscate, dacă gura ţi-e uscată la sfârşitul acestei meditaţii, aceea e dovadă sigură că ai reuşit să ridici norul. Ce ai făcut cât norul era ridicat e numai şi numai treaba ta. Dar ai ridicat norul dacă mâinile îţi sunt uscate. Îţi voi spune despre un alt fenomen care e foarte ciudat şi unul pe care nu îl pot analiza. Se întâmplă dacă pătrunzi într-adevăr în adânc. Vei descoperi la trezire că ai cea mai activă pereche de rinichi din lume. Am discutat asta cu doctori şi nici ei nu pot să explice. Alt lucru pe care l-ai putea observa în meditaţie este o minunată lumină albastră lichidă. Cel mai apropiat lucru de pe pământ cu care o pot asemui este alcoolul arzând. Ştii, când pui alcool peste budinca de prune la Crăciun şi îi dai foc, plăcuta văpaie albastră lichidă care învăluie budinca până ce o stingi. Acea flacără este cel mai apropiat lucru de lumina albastră ce apare pe fruntea omului în meditaţie. Nu fi necăjit. O vei cunoaşte atunci când ai s-o vezi. E ca două nuanţe de albastru, un albastru mai închis şi unul mai deschis în continuă mişcare, exact ca alcoolul aprins, care e altfel decât flacăra unui jet de gaz. Această flacără e vie, aşa cum spiritul ar fi viu. Un alt lucru care ţi-ar putea apărea aşa cum mi-a apărut mie. Vei vedea pete în faţa ochilor. Nu sunt pete de la ficat, aşa cum ţi-ar spune unii care nu ştiu nimic despre asta. Acestea sunt lucruşoare ce plutesc în spaţiu ca o plasă, cerculeţe legate laolaltă. Încep cu o singură celulă şi vin în grupuri în tipare geometrice diferite, ca viermi, ca remorci, şi toate îţi plutesc peste tot prin faţă. Când închizi ochii, încă le vezi, dovedind că ele nu sunt afară, sunt înlăuntru. Când începi să te extinzi în conştienţă, vin toate lucrurile astea. Ar putea fi fluxul tău sanguin concretizându-se printr-un truc ciudat de-ale omului pe care omul nu prea îl înţelege. Nu neg că ar fi fluxul tău sanguin făcut vizibil, dar nu şi necăjit crezând că sunt pete de la ficat ori vreo altă aiureală pe care ţi-ar spune-o oamenii. Dacă aceste variate fenomene vin la tine, nu gândi că faci ceva greşit. Este expansiunea firească, naturală care vine la toţi cei care se suie în remorcă şi încearcă să dezvolte grădina Ghetsimani. Din clipa în care începi să-ţi disciplinezi mintea observându-ţi gândurile şi veghindu-ţi-le de-a lungul zilei, devii poliţaiul gândurilor tale. Refuză să intri într-o conversaţie ce e neplăcută, refuză să asculţi atent orice bârfă. Începe să construieşti în ochiul minţii tale viziunea fecioarei neprihănite mai degrabă decât viziunea fetei mari şi proaste. Ascultă numai la lucrurile care-ţi aduc bucurie atunci când le auzi.Nu-ţi pleca urechea la cele care nu sunt vrednice de iubit, cele pe care atunci când le auzi ai vrea să nu le fi auzit. Asta e ascultare şi vedere de lucruri „fără de untdelemn în candelă”, sau bucurie la tine în minte. Sunt două feluri de fecioare în Biblie: cinci fără de minte şi cinci înţelepte [Matei 25:1-12]. În clipa în care devii fecioara înţeleaptă, ori încerci măcar să devii, vei vedea toate acestea întâmplându-se. Vei vedea aceste lucruri şi-ţi vor deştepta interesul într-atât încât nu vei mai avea timp pentru prostii, atât de dragi multor oameni. Sper că nimeni de aici nu are timp. Fiindcă nimeni nu ar trebui să se identifice cu această măreaţă lucrare şi încă să se mai bucure discutând despre altele nevrednice de laudă.