Oul de Andy Weir

Erai in drum spre casă când ai murit.
A fost un accident. Nimic deosebit sau spectaculos, totuşi, un accident fatal. Ai lăsat in urma ta o soţie şi doi copii. A fost o moarte nedureroasă. Cei din echipa medicală pentru urgenţe au făcut tot posibilul ca să te salveze, dar în zadar. Trupul tău era atât de rău zdrobit, încât a fost mai bine pentru tine aşa, crede-mă.
Şi atunci a fost momentul în care te-ai întâlnit cu mine.

- Ce... ce s-a întâmplat? ai intrebat. Unde mă aflu?
- Ai murit, ţi-am răspuns eu, direct. N-are rost să ne ascundem după degete.
- Era un... camion care a derapat...
- Da, am zis eu.
- Am... am murit?
- Da. Dar nu te amărî pentru asta. Toata lumea moare, spusei eu.
Te-ai uitat în jur. Nu era nimic. Doar tu şi cu mine.
- Ce este locul ăsta? ai întrebat. E viaţa de apoi?
- Mai mult sau mai puţin, am zis eu.
- Tu eşti Dumnezeu? ai întrebat.
- Da, am răspuns. Eu sunt Dumnezeu.
- Copiii mei... nevasta mea, ai zis tu.
- Ce-i cu ei?
- Au să se descurce?
- Asta-mi place să văd, am spus. Tocmai ai murit şi principala ta preocupare e pentru familia ta. Asta înseamnă că eşti un om de bună calitate.
Te-ai uitat la mine cu fascinaţie. Pentru tine, nu semănam cu Dumnezeu. Arătam ca un simplu om. Sau chiar ca o femeie. Cu o oarecare umbră de autoritate, poate. Mai degrabă un învăţător de şcoală primară decât Atotputernicul.
- Nu te îngrijora, spusei. Au să se descurce. Copiii tăi au să te ţină minte ca fiind perfect în toate privinţele. N-au avut timp să înceapă să te dispreţuiască. Soţia ta o să plângă de ochii lumii, dar în taină se va simţi uşurată. Ca să fim sinceri, mariajul vostru se destrăma. Dacă asta te consolează cu ceva, se va simţi foarte vinovată că s-a simţit uşurată.
- O, ai zis tu. Şi acum ce se întâmplă? Mă duc în Rai sau în Iad sau ceva de genul ăsta?
- Nici una, nici alta, am spus. Te vei reîncarna.
- Ah, ai spus tu. Va să zică hinduşii aveau dreptate.
- Toate religiile au dreptate in felul lor, am spus. Hai cu mine.
M-ai urmat in plimbarea noastra prin vid.
- Unde mergem?
- Nu mergem undeva anume, am spus. Doar ca e placut sa ne plimbam in timp ce stam de vorba.
- Atunci, cum stau lucrurile? ai intrebat. Cand ma nasc din nou, n-o sa mai stiu absolut nimic, nu-i asa? Voi fi un bebelus. Deci toata experienta mea si tot ce-am facut in viata asta n-o sa mai conteze.
- Nu-i asa! am spus. Ai in tine toata cunoasterea si toate experientele din toate vietile tale trecute. Doar ca nu ti le amintesti in momentul asta.
M-am oprit si te-am cuprins pe dupa umeri.
- Sufletul tau este magnific, gigantic si mai frumos decat poti tu sa-ti imaginezi. O minte omeneasca poate sa cuprinda doar o particica minuscula din ceea ce sunteti. E ca si cum ai baga degetul intr-un pahar cu apa ca sa vezi daca e calda sau rece. Introduci o mica parte din tine in vas si, cand o scoti, ai castigat toata experienta pe care aceasta a avut-o. Ai fost intr-un corp omenesc in ultimii 48 de ani, asa ca inca nu te-ai destins si n-ai simtit inca restul imensei tale constiinte. Daca am ramane destul timp aici, ai incepe sa-ti amintesti totul. Dar n-are rost sa faci asta intre fiecare dintre vieti.
- De cate ori m-am reincarnat, deci?
- O, de multe ori. De nenumarate ori. Si in foarte multe vieti diferite, am raspuns. De data asta, vei fi o tarancuta din China anului 540 AD.
- Stai, cum? te-ai balbait tu. Ma trimiti inapoi in timp?
- Pai, cred ca da, de fapt. Timpul, dupa cum stii, exista doar in universul tau. In locul din care vin eu, lucrurile stau altfel.
- Locul din care vii? ai intrebat.
- A, sigur ca da, ti-am explicat, eu vin de altundeva. Din alta parte. Si mai sunt si altii asemenea mie. Stiu ca o sa vrei sa stii cum e acolo, dar, sincer iti spun, n-ai intelege.
- O, ai spus, putin dezamagit. Dar, ia stai putin. Daca ma reincarnez in alte locuri din timp, as fi putut sa interactionez cu mine insumi la un moment dat.
- Sigur. Se intampla tot timpul. Si pentru ca ambele vieti sunt constiente doar de propria existenta, nici nu stii ca se intampla asta.
- Si ce rost au toate astea?
- Serios? am intrebat. Serios? Ma intrebi care e sensul vietii? Nu e putin cam banal?
- Pai, e o intrebare rezonabila, ai insistat.
Te-am privit in ochi.
- Sensul vietii, motivul pentru care am creat tot acest univers, este ca tu sa te maturizezi.
- Vrei sa spui, omenirea? Vrei ca noi sa ne maturizam?
- Nu, doar tu. Am facut tot acest univers pentru tine. Cu fiecare noua viata cresti si te maturizezi si intelectul tau se largeste si se mareste.
- Doar eu? Si toti ceilalti?
- Nu exista nimeni altcineva, am spus. In acest univers, nu suntem decat tu si cu mine.
Te-ai uitat la mine cu o privire goala.
- Dar toti oamenii de pe pamant…
- Toti sunt tu. Diferite incarnari ale tale.
- Stai nitel. Eu sunt toata lumea!?
- Acum incepi sa-ntelegi, am zis, dandu-ti o palma de felicitare pe spate.
- Eu sunt fiecare fiinta umana care a trait vreodata?
- Sau care va trai vreodata, da.
- Eu sunt Abraham Lincoln?
- Si esti si John Wilkes Booth, am adaugat.
- Eu sunt Hitler? ai zis, ingrozit.
- Si esti si milioanele de oameni pe care i-a omorat.
- Eu sunt Iisus?
- Si esti toti cei care l-au urmat.
Ai ramas tacut.
- De fiecare data cand ai facut rau cuiva, am zis, iti faceai rau tie insuti. Fiecare bine pe care l-ai facut, tie ti l-ai facut. Fiecare moment fericit ori trist prin care a trecut vreodata o fiinta umana a fost sau urmeaza sa fie trait si de tine.
Te-ai gandit multa vreme.
- De ce? m-ai intrebat. De ce toate astea?
- Pentru ca, intr-o buna zi, vei deveni ca mine. Pentru ca asta esti. Esti ca mine. Esti copilul meu.
- Phii, ai zis tu, neincrezator. Vrei sa spui ca sunt un zeu?
- Nu. Nu inca. Esti un fetus. Inca mai cresti. Dupa ce vei fi trait toate vietile omenesti din toate timpurile, vei fi crescut destul ca sa te nasti.
- Deci intreg universul, ai spus tu, nu este altceva decat…
- Un ou, am raspuns. Acum e vremea sa treci la noua ta viata.
Si te-am trimis pe drumul tau