Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln
(1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare
parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o
rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei
Seatle. Această scrisoare se numără printre cele mai frumoase şi mai
profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul
înconjurător al omului. Scrisoarea este trimisă tuturor ţărilor lumii,
cu prilejul Zilei mondiale a Mediului, 5 iunie, de către UNEP, iar
oraşul SEATLE şi-a primit numele după această căpetenie.
Când marele şef Alb din Washington îşi trimite glasul că
doreşte să cumpere pământul nostru – ne cere prea mult… Cum se poate
vinde ceva. sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu
totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi
limpezimii apei…Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt pentru
poporul meu. Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din
vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte
în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e
parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul, armăsarul,
vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile
suculente, trupul învelit în căldură al poney-ului şi omul, toate
aparţin aceleiaşi familii.
Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai
apă, ci şi sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul, trebuie
să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte
despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei – e
glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea.
Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem
pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile
sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului
bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui.
Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi
oricare altul… Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de
lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă
strălucitoare. Lăcomia lui va distroge pământul şi va lăsa în urmă
pustiu.
Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind
la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii… În oraşele omului alb nu
există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă
deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei.
Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul…Omul alb parcă nici nu
observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund
– e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că
aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă
pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul suflu va
primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l
păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să
inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor.
Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să
fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie: Omul
alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ ca faţă de
fraţii săi.
Ce este omul fără animale ? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de
marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor,
curând i-se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă.
Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa
strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că
pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă
învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e
mamă. Ce păţeşte pământul păţesc şi copiii lui.
Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.
Unul din participanţii la lupta de la Little Bighorn 16S6. în care
trupele federale ale arogantului general Custer au fost distinse până la
ultimul soldat – una din căpeteniile neamului Sioux.
Ursul-Care-Stă-în-Picioare. vorbeşte despre pământ în cartea Pământul
vulturului colorat:
Indianul Lacota (ramură a Siouxşilor sau Dacota -în
traducere „uniţi” n.t.) îşi iubea pământul şi toate vietăţile de pe
pământ şi cu cât înainta în vârstă, dragostea lui creştea. Cei bătrâni
iubeau pământul în adevăratul înţeles al cuvîntului şi se culcau pe el
sau se rezemau de câte-o piatră cu sentimentul că se află în
îmbrăţişarea caldă şi protectoare a mamei. A fost acesta un leac pentru
corp şi cei bătrâni s-ar fi descălţat cu plăcere şi ar fi mers desculţi
pe pământul pe care-l considerau sfânt. Wigwamurile (corturile) lor au
fost ridicate pe pământ iar altarele clădite din pământ. Păsările se
odihneau pe pământ iar pământul a fost locul care găzduia tot ceea ce se
năştea, trăia şi creştea pe el. Pământul dădea alinare şi putere,
însemna vindecare şi puritate. Când bătrânii se aşează sau se întind pe
pământ, pot cugeta mai bine şi simţi mai profund lucrurile; pot vedea
mai clar tainele vieţii şi să se apropie de alte forme de viaţă,
unificându-se cu ele…
Bătrânii Lacota au fost înţelepţi. Ei ştiau că dacă omul se desparte
de natură, inima lui se pietrifică. Ştiau că nepăsarea faţă de tot ceea
ce creşte şi trăieşte pe pământ se transformă în nepăsarea generală faţă
de oameni. De aceea îi ţineau pe tineri aproape de aceste influenţe
care îmblânzesc esenţa omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu