Sunt de fapt două perspective asupra lumii pe care le posedă fiecare om, şi povestitorii antici erau deplin conştienţi de aceste două perspective. Ei numeau una „mintea trupească” şi pe cealaltă „mintea lui Hristos”.
Recunoaştem aceste două centre de gândire în afirmaţia: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”, 1Corinteni 2:14
Pentru mintea „firească”, realitatea este limitată la imediatul numit acum; chiar acest moment pare a conţine întreaga realitate, tot restul fiind ireal. Pentru mintea firească, trecutul şi viitorul sunt pur imaginare. Cu alte cuvinte, trecutul meu, când folosesc mintea firească, este numai o imagine a memoriei despre lucrurile care au fost. Şi pentru focarul limitat al minţii fireşti, carnale sau trupeşti, viitorul nu există. Mintea firească nu crede că ar putea revizita trecutul şi că l-ar putea vedea ca pe ceva ce e actual, ceva obiectiv şi concret în sine, aşa cum nu crede nici că viitorul există.
Pentru mintea christică, mintea spirituală *„duhovnicească”+, pe care o vom numi în limba noastră focar cvadri-dimensional, trecutul, prezentul şi viitorul minţii fireşti sunt un întreg actual. Include întreaga varietate de impresii senzoriale pe care omul le-a întâlnit, le întâlneşte şi le va întâlni.
Singurul motiv pentru care tu şi cu mine funcţionăm aşa cum o facem în zi de azi, fără a fi conştienţi de mai-larga perspectivă, este din simplul motiv că suntem creaturi ale obişnuinţei, iar rutina ne face complet orbi la ceea ce altfel ar trebui să vedem; dar obişnuinţa nu e lege. Funcţionează ca şi când ar fi cea mai irezistibilă forţă din lume, şi totuşi, nu e lege.
Puteam crea o nouă abordare a vieţii.
Dacă am petrece câteva minute în fiecare zi retrăgându-ne atenţia din regiunea senzaţiei şi concentrând-o pe o stare invizibilă, am deveni în timp conştienţi de această mai-largă lume, această lume dimensional mai largă. Starea contemplată este acum o realitate concretă, dislocată în timp.
În această seară, întorcându-ne la Biblia noastră, judecă tu însuţi unde stai în evoluţia ta actuală.
**************
Prima noastră poveste din această seară este din capitolul 5 al Evangheliei lui Marcu. În acest capitol sunt trei poveşti spuse de parcă ar fi experienţe separate ale personajelor principale.
În prima poveste, ni se spune că Iisus dă peste un nebun, un om gol care trăia într-un cimitir şi se ascundea printre morminte. Acest om Îi cere lui Iisus să nu scoată din el demonii care îl chinuiau.
„Căci îi zicea [Iisus lui], ‚Ieşi duh necurat din omul acesta’”, Marcu 5:8.
Vasăzică Iisus scoate duhurile, ca acestea să se poată distruge acum, şi găsim pe acest om îmbrăcat şi cu mintea senină, pentru prima dată, şezând la picioarele Învăţătorului.
Vom afla sensul psihologic al acestui capitol schimbând numele Iisus cu cel de raţiune luminată sau gândire cvadri-dimensională.
Mergând mai departe în acest capitol, ni se spune că Iisus dă acum peste „unul din mai-marii sinagogilor, anume Iair” [5:22], şi acest Iair mai-mare preot al sinagogii are o fiică ce era pe moarte. Fata are 12 ani şi el Îi cere lui Iisus să vină să o scape.
Iisus Se învoieşte şi, în timp ce Se îndreaptă spre casa marelui preot, o femeie din piaţă Îi atinge haina. „Şi îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieşită din El, întorcându-Se către mulţime, a întrebat: Cine s-a atins de Mine?”, Marcu 5:30.
Femeia care fusese vindecată de o curgere de sânge pe care o avea de 12 ani a mărturisit că ea Îl atinsese. „Iar El i-a zis: Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta!”, Marcu 5:34.
Mergând mai departe spre casa marelui preot, I se spune că fata era de-acum moartă şi nu mai era necesar să Se ducă până acolo. Nu mai e doar bolnavă, ci moartă.
„Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai”, Marcu 5:36.
„Şi intrând, le-a zis: De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”, Marcu 5:39.
La care, mulţimea L-a luat în râs, dar Iisus, închizând uşile şi lăsându-i pe cei ce nu credeau afară, i-a luat cu Sine în casă pe discipolii Săi şi pe tatăl şi mama fetei moarte.
Au intrat în camera unde era aceasta întinsă. „Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te!”, Marcu 5:41.
„Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare. Dar El le-a poruncit, cu stăruinţă, ca nimeni să nu afle de aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce”, Marcu 5:42,43.
Tu eşti, aşa cum stai aici, înfăţişat în acest capitol 5 al lui Marcu. Un cimitir are un singur rost: este un pomelnic al celor morţi. Trăieşti tu în trecutul mort?
Dacă trăieşti printre morţi, prejudecăţile tale, superstiţiile tale şi falsele tale credinţe pe care le ţii în viaţă sunt pietrele de morminte după care te ascunzi. Dacă refuzi să le dai drumul, eşti la fel de nebun ca nebunul biblic ce îşi apăra nebunia în faţa raţiunii luminate. Nu e nicio diferenţă. Dar raţiunea luminată nu poate apăra prejudecăţile şi superstiţiile de năvala logicii.
Nu există om în lumea asta ce are o prejudecată, indiferent de natura acestei prejudecăţi, şi care să o poată susţine în lumina logicii. Spune-mi că eşti împotriva unei anume naţiuni, unui anume „ism” [-ÍSM suf. „doctrină”, „sistem”, „curent”, „profesiune”, „stare de fapt”], un anume orice – nu-mi pasă care anume – nu îţi poţi expune acea credinţă a ta luminii raţiunii şi aceasta să stea în picioare. Ca să o poţi ţine vie în lumea ta, trebuie să o ţii ascunsă de raţiune. Nu o poţi analiza raţional şi ea să rămână în picioare. Când acest focar cvadri-dimensional vine şi-ţi arată o nouă abordare a vieţii şi-ţi scoate din mintea ta proprie toate acele lucruri care te chinuiau, atunci eşti curăţat şi îmbrăcat şi întreg la minte. Şi stai la piciorul înţelegerii, sau la picioarele Învăţătorului.
Îmbrăcat de-acum şi în toate minţile, poţi învia morţii. Care morţi? Copila din poveste nu e o copilă. Copila este ambiţia ta, dorinţa ta, visele neîmplinite ale inimii tale. Aceasta e copila din casa minţii omului.
Fiindcă, după cum am afirmat mai devreme, întreaga piesă a Bibliei este una psihologică. Biblia nu face trimiteri de nici un fel la vreo persoană care ar fi existat vreodată, sau la vreun eveniment care s-ar fi petrecut pe pământ. Toate poveştile biblice se desfăşoară în mintea omului individual.
În această poveste, Iisus este intelectul trezit al omului. Când mintea ta funcţionează în afara razei simţurilor tale, când mintea ta este vindecată de toate fostele limitări, atunci nu mai eşti omul nebun; dar eşti această prezenţă personificată drept Iisus, puterea ce poate învia dorurile inimii omeneşti.
Eşti femeia cu o curgere de sânge acum. Ce e curgerea de sânge? Un pântec supurant nu e un pântec productiv. Avea curgerea aceea de 12 ani, era incapabilă de a purta rod. Nu-şi putea da formă dorinţei din cauza curgerii de sânge. Ţi se spune că a salvat-o, sau a mântuit-o credinţa ei. Cum pântecul se închide, poate da formă seminţei, ori ideii.
Cum mintea îţi este curăţată de fostul tău concept de Sine, îţi asumi că eşti ceea ce vrei să fii şi, rămânând credincios acestei asumpţii, dai formă asumpţiei tale sau învii copila. Eşti femeia curăţată de curgerea de sânge şi te îndrepţi spre casa copilei moarte.
Copila sau starea pe care o doreşti este acum conceptul fixat despre tine. Dar acum, asumându-mi că sunt ceea ce doream mai devreme să fiu, nu pot continua să doresc ceea ce sunt conştient că sunt. Deci nu discut despre asta. Nu discut cu nimeni despre ceea ce sunt. Este limpede pentru mine că sunt ceea ce voiam să fiu, încât umblu ca şi când aş fi.
Păşind ca şi când sunt ceea ce mai devreme voiam numai să fiu, lumea mea a focarului limitat nu vede acel lucru şi crede că nu-l mai doresc. Copila e moartă în lumea lor; dar eu, cel care cunosc legea, spun, „Copila n-a murit”. Copila nu a murit, ci doarme. O trezesc acum. Eu, prin asumpţia mea, trezesc şi fac vizibil în lumea mea ceea ce asum, căci asumpţiile susţinute trezesc invariabil ceea ce afirmă.
Închid uşa. Care uşă? Uşa simţurilor mele. Pur şi simplu închid complet în afară tot ce mi-ar arăta simţurile mele. Neg evidenţa simţurilor mele. Întrerup raţiunea limitată a omului firesc şi păşesc în această afirmaţie îndrăzneaţă că sunt ceea ce simţurile mele neagă.
Cu uşa simţurilor închisă, ce iau în acea stare disciplinată? Nu iau pe nimeni în acea stare în afara părinţilor copilei şi a ucenicilor mei. Închid uşa în nasul mulţimii batjocoritoare ce râde.
Nu mai am nevoie de confirmări. Neg complet evidenţa simţurilor mele şi nu discut dacă asumpţia mea e posibilă sau nu.
Cine sunt părinţii? Am descoperit că tatăl-mama întregii creaţii este EU SUNT-ul omului. Conştienţa omului este Dumnezeu. Sunt conştient de stare. Sunt tatăl-mama tuturor ideilor mele şi mintea mea rămâne fidelă acestui nou concept de Sine. Mintea mea e disciplinată. Iau în acea stare ucenicii şi închid în afara acelei stări orice ar putea-o nega.
Acum, copila, neajutată de un om, este înviată. Condiţia pe care am dorit-o şi am asumat că o aveam devine concretizată înlăuntrul lumii mele şi poartă mărturie puterii asumpţiei mele.
Judecă tu, nu te judec eu. Fie trăieşti acum în trecutul mort, fie trăieşti ca femeia căreia i se oprise hemoragia. Ai putea să-mi răspunzi hotărât, dacă te-aş întreba, „Crezi acum că tu, fără ajutorul altora, trebuie numai să-ţi asumi că eşti ceea ce vrei să fii pentru a face adevărată acea asumpţie în lumea ta? Sau crezi că trebuie mai întâi să îndeplineşti anumite condiţii impuse ţie de către trecut, că trebuie să fii de un anume fel, un anume ceva”?
Nu sunt critic la adresa anumitor biserici ori grupuri, dar sunt dintr-aceia care cred că oricine e în afara bisericii sau grupului lor nu e încă mântuit. Eu m-am născut protestant. Vorbeşti cu un protestant, îţi va spune că e un singur fel de creştini, protestanţii. Vorbeşti cu un catolic, oh, nimic nu e creştin pe lume în afara catolicilor. Vorbeşti cu un evreu şi creştinii sunt dintr-odată păgâni iar evreii, cei aleşi. Vorbeşti cu un mahomedan, evreii şi creştinii sunt „necredincioşii”. Vorbeşti cu altul şi acela e cel perfect. Nu contează cu cine vorbeşti, dar acela e întotdeauna cel ales.
Dacă crezi că trebuie să fii unul dintre aceştia pentru a fi mântuit, eşti încă un om nebun ascunzându-se pe după aceste superstiţii şi aceste prejudecăţi ale trecutului, şi implori să nu fii curăţat.
Unii îmi vor spune, „Nu-mi cere să renunţ la credinţa mea în Iisus-omul, ori în Moise omul, ori în Petru, omul. Când îmi ceri să renunţ la credinţa mea în aceste personaje, pur şi simplu îmi ceri prea mult. Lasă-mi credinţele astea, fiindcă ele îmi aduc alinare. Pot să cred că ei au trăit pe pământ şi în acelaşi timp să urmez interpretările tale psihologice ale acestor istorisiri”.
Iar eu spun, „Ieşi din trecutul mort. Ieşi din cimitirul acela şi umblă cunoscând că tu şi Tatăl tău una sunteţi, iar Tatăl tău, Căruia oamenii îi spun Dumnezeu, este propria ta Conştienţă”.
Aceasta este singura lege creativă din lume.
De ce anume suntem conştienţi a fi? Deşi nu-ţi poţi vedea obiectivul cu focarul limitat al minţii tale tri-dimensionale, eşti acum ceea ce ţi-ai asumat că eşti. Mergi înainte în asumpţia aia şi rămâi credincios ei.
Timpul în dimensiunea asta a fiinţei tale bate încet şi s-ar putea, chiar şi după ce ţi-ai concretizat asumpţia, să nu-ţi aminteşti că a fost o vreme când această realitate actuală a fost numai o atitudine a minţii. Din cauza încetei treceri de aici a timpului, adesea nu reuşeşti să vezi relaţia dintre natura ta lăuntrică şi lumea exterioară ce-i aduce mărturie.
Judecă tu asupra locului pe care-l ocupi acum în acest al cincilea capitol al lui Marcu. Înviezi tu copila moartă? Încă ai nevoie să ţi se închidă acel pântec al minţii? Curge încă, neputând astfel fi roditor? Eşti acum nebunul ce trăieşte în trecutul mort?
Numai tu poţi judeca şi răspunde acestor întrebări.
**************
Acum ne întoarcem spre o poveste din cel de-al 5-lea capitol al Evangheliei lui Ioan. Aceasta vă va arăta cât de frumos exprimau povestitorii antici cele două perspective distincte asupra lumii – una, focarul tri-dimensional limitat, şi cea de-a doua, focarul cvadri-dimensional.
Această poveste ne înfăţişează un bărbat neputincios care e vindecat rapid. Iisus vine într-un loc numit Vitezda [Bethesda], care prin definiţie înseamnă Casa celor Cinci Pridvoare. Pe aceste cinci pridvoare se află nenumăraţi neputincioşi – „orbi, şchiopi, uscaţi” [3] şi alţii. Conform tradiţiei, la o vreme anume, un înger cobora şi tulbura apa care era lângă aceste cinci pridvoare. Cum îngerul tulbura apa, cel dintâi care intra după tulburarea aceasta era întotdeauna vindecat. Dar numai cel dintâi, nu şi ceilalţi. Iisus, văzând un om ce era şchiop încă din pântecele maicii sale, îi spune, „Voieşti să te faci sănătos?”, Ioan 5:6.
„Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”, Ioan 5:7.
„Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, Ioan 5:8.
„Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă”, Ioan 5:9.
Citeşti această poveste şi te gândeşti că un om misterios care posedă puteri miraculoase a spus brusc unui şchiop, „Scoală-te şi umblă”. Nu pot repeta suficient de des că povestea, chiar şi atunci când prezintă individualităţi nenumărate, are loc înlăuntrul minţii omului individual.
Scăldătoarea este conştienţa ta. Îngerul este o idee, numit mesager al Domnului [4].
Conştienţa fiind Dumnezeu, când ai o idee, întreţii un înger. În clipa în care eşti conştient de o dorinţă, scăldătoarea ta a fost tulburată. Dorinţa tulbură mintea omului. A vrea ceva înseamnă a fi tulburat.
Exact în momentul în care ai o ambiţie, ori un obiectiv lămurit, scăldătoarea a fost tulburată de îngerul care era dorinţa. Ţi se spune că cel dintâi care intră în scăldătoarea tulburată este întotdeauna vindecat.
Cei mai apropiaţi mie tovarăşi din lumea asta, soţia mea şi fetiţa mea, sunt pentru mine, când mă adresez lor, „persoana a doua”. Trebuie să-i vorbesc soţiei mele prin „tu”. Trebuie să vorbesc oricui, indiferent cât de apropiaţi îmi sunt, prin „tu eşti tu”. Şi după aceea, a treia persoană, „el este”. Există o singură persoană în lumea asta cu care pot folosi persoana întâi prezent şi aceea sunt eu însumi. „Eu sunt” poate fi spus numai despre mine, nu poate fi spus despre altul.
Aşadar, când sunt conştient de vreo dorinţă c-aş vrea să fiu ceva, dar aparent nu sunt, scăldătoarea fiind tulburată, cine poate intra în scăldătoare înaintea mea?
Numai eu am puterea primei persoane. Eu sunt ceea ce vreau să fiu. Dacă nu cred că sunt ce vreau să fiu, rămân aşa cum am fost şi mor în limitarea aia.
În această poveste, nu ai nevoie de nici un om să te arunce în scăldătoare în clipa în care conştienţa ta e tulburată de dorinţă. Tot ce îţi trebuie este să-ţi asumi că deja eşti ceea ce mai devreme voiai să fii şi eşti în scăldătoare, şi nici un altul nu poate intra înaintea ta. Care altul poate intra înaintea ta când tu devii conştient a fi ceea ce vrei să fii? Nimeni nu poate fi înaintea ta când numai tu singur ai puterea de a spune EU SUNT.
Acestea sunt cele două perspective. Eşti acum ceea ce simţurile tale neagă. Eşti destul de îndrăzneţ să-ţi asumi că deja eşti ceea ce vrei să fii? Dacă îndrăzneşti să-ţi asumi că eşti deja ceea ce raţiunea ta şi simţurile tale neagă acum, atunci eşti în scăldătoare şi, fără ajutor omenesc, şi tu te vei scula, îţi vei lua patul şi vei umbla.
Ţi se spune că s-a întâmplat de sabat, într-o sâmbătă. Sabatul este numai simţul mistic al neclintirii, când eşti nepreocupat, când nu eşti neliniştit, când nu te mai uiţi după rezultate, ştiind că semnele urmează şi nu preced.
Sabatul este ziua neclintirii, când nu se lucrează. Când nu lucrezi pentru a face să fie, păstrezi sabatul. Când nu eşti deloc preocupat de părerea altora, când umbli ca şi când ai fi deja, nu poţi mişca un deget pentru a face ca să fie, eşti în sabat.
Nu pot fi preocupat de cum se va face şi încă să spun că sunt conştient că sunt deja acel lucru. Dacă sunt conştient a fi liber, asigurat, sănătos şi fericit, susţin aceste stări de conştienţă fără efort ori muncă din partea mea. Aşadar, sunt în sabat; şi pentru că era sabatul, el s-a ridicat şi a umblat.
************
Povestea noastră următoare este din capitolul 4 al Evangheliei lui Ioan, şi este una pe care ai auzit-o de nenumărate ori.
Iisus vine la o fântână şi acolo e o femeie din Samaria, iar El îi spune, „Dă-Mi să beau”, Ioan 4:7.
„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”, Ioan 4:9.
„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”, Ioan 4:10.
„Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”, Ioan 4:11,12.
„Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”, Ioan 4:13,14.
„Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus”, Ioan 4:17,18.
Femeia, ştiind că acestea erau adevărate, merge în piaţă şi spune celorlalţi, „L-am întâlnit pe Mesia” *„Nu cumva Acesta este Hristosul?”+, Ioan 4:29.
Iar ei o întreabă de unde ştia că L-a întâlnit pe Mesia. „[E] un om Care mi-a spus toate câte am făcut” [4:29], răspunde ea.
Iată aici un focar ce cuprinde cel puţin întregul trecut, iar acum vorbeşte despre viitor.
Continuând cu povestea, ucenicii vin la Iisus şi Îi spun, „Învăţătorule, mănâncă”, Ioan 4:31.
„Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”, Ioan 4:32.
Când ei vorbesc despre secerişul de peste patru luni, Iisus răspunde, „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş”, Ioan 4:35.
El vede lucruri pentru care oamenii aşteaptă patru luni, ori pentru care aşteaptă patru ani; El le vede ca fiind acum într-o lume dimensional mai largă, existând acum, având loc acum.
Să ne întoarcem la prima parte a poveştii. Femeia din Samaria este tri-dimensionalul tu, iar Iisus la fântână este cvadri-dimensionalul tu. Conflictul începe între ceea ce vrei tu să fii şi ceea ce raţiunea îţi spune că eşti. Mai-marele tu îţi spune că, dacă îndrăzneşti să-ţi asumi că deja eşti ceea ce vrei să fii, vei deveni aceea.
Mai-micul tu, cu focarul său limitat, îţi spune, „Oh, n-ai nici găleată, nici frânghie, mai e şi adâncă rău fântâna asta… Cum ai putea vreodată atinge adâncul acestei stări fără mijloacele de a obţine acea finalitate?”.
Tu răspunzi şi zici, „De-ai fi ştiut cine îţi cere să bea, ai fi cerut tu de la el”.
Dacă ai şti numai ce din tine te îndeamnă spre întruparea stării pe care acum o cauţi, ţi-ai suspenda slaba ta perspectivă şi l-ai lăsa pe el să o facă în locul tău.
Apoi îţi spune că ai cinci soţi, şi tu negi. Dar el ştie mult mai bine decât tine că cele cinci simţuri ale tale te însămânţează dimineaţă, prânz şi seară cu limitările lor. Ele îţi spun ce prunci vei purta în seara asta, mâine şi în zilele ce vin. Fiindcă cele cinci simţuri ale tale funcţionează ca cinci soţi care îţi însămânţează constant conştienţa, care este marele pântec al lui Dumnezeu; şi dimineaţă, prânz şi seară ele îţi sugerează şi îţi dictează ceea ce tu trebuie să accepţi ca fiind adevărat.
El îţi spune că cel pe care ar trebui să-l ai de soţ nu e soţul tău. Cu alte cuvinte, cel de-al şaselea *simţ+ nu te-a însămânţat încă.
Ceea ce ai vrea să fii este negat de către aceşti cinci, şi ei deţin puterea, ei dictează ce vei accepta ca fiind adevărat. Ceea ce ai vrea să accepţi nu ţi-a penetrat încă mintea şi nu ţi-a însămânţat-o cu realitatea ei încă. Cel căruia îi spui soţ nu îţi e soţ cu adevărat. Nu îi porţi asemănarea. A-i purta asemănarea e dovada că tu eşti soaţa lui, măcar l-ai cunoscut intim. Nu îi porţi asemănarea celui de-al şaselea; porţi numai asemănarea celor cinci.
Apoi unul se întoarce spre mine şi îmi spune tot ce am cunoscut vreodată. Mă întorc spre ochiul minţii mele şi raţiunea îmi spune că pe toată durata vieţii mele, mereu am acceptat limitările simţurilor, mereu le-am privit ca realităţi; şi, dimineaţă, prânz şi seară, am dat naştere mărturiei acestei acceptări.
Raţiunea îmi spune că le-am cunoscut numai pe acestea cinci încă din timpul în care m-am născut. Acum aş vrea să păşesc dincolo de limitările simţurilor mele, dar încă nu am găsit înlăuntrul meu curajul de a-mi asuma că sunt ceea ce aceste cinci simţuri neagă că sunt. Aşa că rămân aici, conştient de sarcina mea, dar fără curajul de a păşi dincolo de limitările simţurilor mele şi ale celor pe care raţiunea mi le neagă.
„Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi [Ioan 4:32]. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer [Ioan 6:41;51]. Eu sunt viţa cea adevărată [Ioan 15:1]”. Eu ştiu ceea ce vreau să fiu, şi fiindcă sunt pâinea, mă ospătez din ea. Asum că sunt, şi în loc de a mă ospăta din faptul că sunt în această sală vorbindu-ţi ţie şi tu ascultându-mă, şi că sunt în Los Angeles, mă ospătez din faptul că sunt altundeva şi umblu pe aici ca şi când aş fi altundeva. Şi, gradual, devin aceea din care mă ospătez.
**************
Îngăduie-mi să-ţi spun două poveşti personale. Când eram copil, trăiam într-un mediu foarte limitat, pe o mică insulă numită Barbados. Mâncare pentru animale găseai foarte, foarte rar şi era foarte scumpă, fiindcă trebuia să o importăm. Provin dintr-o familie cu zece copii şi bunica mea locuia cu noi, aşa că eram treisprezece la masă.
Îmi amintesc cum, iar şi iar, mama mea îi spunea bucătăresei la începutul săptămânii, „Vreau să pui deoparte trei raţe pentru prânzul de duminică”. Asta însemna că trebuia să ia din cârdul din curte trei raţe, să le înghesuie într-un coteţ foarte mic şi să le îndoape, hrănindu-le dimineaţa, la prânz şi seara cu porumb şi alte lucruri care plac raţelor, să se ospăteze din ele.
Aceasta era o dietă complet diferită de ceea ce dădeam de obicei raţelor, fiindcă ţineam păsările alea în viaţă cu peşte. Le ţineam în viaţă şi grase cu peşte, fiindcă peştele era foarte ieftin şi din belşug; dar nu puteai mânca o pasăre ce se hrănise cu peşte, nu aşa cum şi ţie şi mie ne place carnea de pasăre.
Bucătăreasa lua trei raţe, le punea în coteţ şi timp de şapte zile le îndopa cu porumb, lapte acru şi toate lucrurile pe care voiam să le gustăm în acele păsări. Apoi, când erau tăiate şi servite la prânz şapte zile mai târziu, erau gustoase, dulci şi suculente – deh, păsări hrănite cu lapte, hrănite cu porumb.
Dar, uneori, bucătăreasa uita să pună deoparte păsările şi tatăl meu, ştiind că aveam raţe, şi crezând că ea îndeplinise ordinul, nu trimitea altceva pentru prânz, iar pe masă ajungeau trei peşti. Erau raţe, dar nu te puteai atinge de raţele alea, fiindcă ele erau cu întrutotul întruparea a ceea cu ce se hrăneau.
Omul este o fiinţă psihologică, un gânditor. Nu aceea cu ce se hrăneşte el fizic, ci aceea cu care se hrăneşte el mental, aceea devine. Devenim întruparea a ceea din care ne hrănim mental.
Acuma, raţele alea nu puteau fi hrănite cu porumb dimineaţa şi peşte la prânz şi cine mai ştie ce seara. Trebuia să fie o schimbare completă de dietă. În cazul nostru, nu putem avea puţintică meditaţie dimineaţa, blesteme la prânz şi să facem alte minuni seara. Trebuie să trecem pe o dietă mentală timp de o săptămână, trebuie să ne schimbăm complet hrana mentală.
„Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul”, Filipeni 4:8.
„După cum gândit-a omul în inima lui, aşa e el” *„As a man thinketh in his heart, so is he”, frază din Proverbe/Pildele lui Solomon 23:7, foarte dragă în lumea vorbitoare de l. engleză, tradusă cam fără echivalent în versiunile româneşti: „Căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet”, Cornilescu, „Căci el îţi numără bucăţile din gură”, Biblia ortodoxă sinodală din 2008+. Dac-aş putea selecta acum felul de mâncare mentală pe care vreau să-l exprim în lumea mea şi din care să mă ospătez, aş deveni exact aia.
Îngăduie-mi să-ţi spun de ce fac ceea ce fac în ziua de azi. A început în 1933, în oraşul New York, unde studiasem ebraica timp de cinci ani cu bătrânul meu prieten Abdullah. Atunci s-a produs începutul erodării tuturor superstiţiilor mele. Când m-am dus la el, eram plin de superstiţii. Nu mâncam carne, nu mâncam peşte, nu mâncam pui, nu mâncam nimic din lucrurile astea care trăiesc pe lume. Nu beam, nu fumam şi făceam un efort extraordinar de a trăi o viaţă cât se poate de castă.
Abdullah mi-a zis, „Nu am să-ţi spun că ‚eşti nebun’, Neville, dar ştii că eşti. Toate astea sunt prostii”. Dar nu puteam crede că erau prostii.
În noiembrie 1933, schimbam un rămas-bun cu părinţii mei în New York, ei plecând înapoi spre Barbados. Stătusem în ţara asta timp de 12 ani fără vreo dorinţă de a mă duce acasă în Barbados. Nu mă găsise norocul pe aici şi îmi era ruşine să merg acasă, la membrii familiei mele, toţi oameni de succes. După 12 ani în America, eram un ratat în proprii mei ochi. Eram la teatru, făceam bani un an şi îi cheltuiam mai apoi în luna următoare. Nu eram, după standardele lor şi ale mele, un om de succes.
Ţine minte, când îmi luam rămas-bun cu ai mei în noiembrie, nu aveam nicio dorinţă să plec în Barbados. Vasul a plecat şi, mergând pe stradă spre casă, ceva a pus stăpânire pe mine cu dorinţa de a merge în Barbados.
Era anul 1933, eu eram fără serviciu şi n-aveam nicăieri unde să mă duc în afară de o cămăruţă pe Strada 72. Am mers glonţ la bătrânul meu prieten Abdullah şi i-am spus, „Ab’, mă munceşte cea mai ciudată chestie. Pentru prima dată în 12 ani, vreau să plec în Barbados”.
„Dacă vrei să pleci, Neville, ai plecat”, mi-a răspuns el.
Asta era o limbă foarte ciudată pentru mine. Eu sunt în New York pe Strada 72 şi el îmi spune că am plecat în Barbados. I-am spus, „Cum adică ‚am plecat’, Abdullah?”
El a zis, „Vrei ‚pe bune’ să pleci?”
Am răspuns „da”.
Atunci mi-a spus, „Cum ieşi pe uşa asta acum, nu păşeşti pe Strada 72, păşeşti pe străzi umbrite de palmieri, străzi umbrite de cocotieri; ăsta-i Barbados. Nu mă întreba cum vei pleca. Eşti în Barbados. Nu spui ‚cum’ când ‚eşti acolo’. Eşti acolo. Acum umblă ca şi când ai fi acolo”.
Am plecat de la el zăpăcit. Sunt în Barbados. N-am bani, n-am de lucru, n-am nici măcar haine de doamne-ajută, da’ io-s în Barbados.
Nu era tipul de om cu care să-ncepi contradicţii, nu Abdullah. Două săptămâni mai târziu, nu eram mai aproape de ţelul meu decât fusesem în prima zi când îi spusesem că voiam să plec în Barbados. I-am spus, „Ab’, am încredere în tine, se-nţelege, da’ acu-i unul din momentele alea când chiar nu văd să iasă cum zici. N-am un chior pentru călătorie”, am început eu cu explicaţiile.
Ştii ce-a făcut? Era negru ca asul de pică, bătrânul meu prieten Abdullah, cu capul lui pe sub turban. Cum stăteam în livingul lui, s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus spre biroul lui trântind uşa, ceea ce nu era o invitaţie de a-l urma. Când a trecut pe uşă, mi-a zis, „Am spus tot ce aveam de spus”.
Pe 3 decembrie stăteam înaintea lui Abdullah şi îi spuneam din nou că nu eram defel aproape de călătoria mea. El şi-a repetat afirmaţia, „Eşti în Barbados”.
Ultimul vas ce pleca spre Barbados, bătrânul Nerissa, cel care m-ar fi putut duce acolo pentru a mai prinde Crăciunul, ridica ancora pe 6 decembrie la prânz.
În dimineaţa de 4 decembrie, neavând vreun job, neavând unde să merg, am dormit până târziu. Când m-am trezit, văd o scrisoare par avion din Barbados strecurată pe sub uşă. Deschizând scrisoarea, o foicică aterizează lin pe podea. O ridic şi văd că era un cec pentru 50 de dolari.
Scrisoarea era de la fratele meu Victor şi zicea, „Nu te rog să vii, Neville, îţi ordon să vii. N-am avut niciodată un Crăciun cu toată familia la un loc. Îl putem avea de data asta dacă vii şi tu”.
Fratele meu cel mai mare, Cecil, a plecat de-acasă înainte ca cel mai mic să se fi născut şi apoi am început să tot plecăm pe rând, aşa că niciodată în istoria familiei noastre nu am fost toţi împreună în acelaşi timp.
Scrisoarea continua, „Nu lucrezi, ştiu că n-ai nici un motiv ca să nu vii, aşa că trebuie să fii aici înainte de Crăciun. Cei 50$ ataşaţi sunt pentru a-ţi cumpăra ceva cămăşi ori vreo pereche de pantofi de ţi-or fi trebuind pentru drum. Ce să-ţi mai spun – foloseşte barul de pe vapor dacă vrei să bei ceva. Am să v-aştept şi-ţi voi achita nota şi cheltuielile adiacente. Am telegrafiat celor de la Furness, Withy & Co. în New York City şi le-am spus să-ţi oprească un bilet când apari la ei. Cei 50$ sunt numai pentru lucruri de bază. Te poţi îmbarca oricând vrei. Vă aştept şi mă ocup eu de tot tacâmul”.
Am mers în port la Furness, Withy & Co. şi le-am arătat scrisoarea. Aceştia au spus, „Am primit telegrama, dle Goddard, dar, din păcate, nu mai avem nici un loc disponibil pentru cursa din 6 decembrie. Tot ce vă putem oferi este un bilet la clasa a treia între New York şi St. Thomas. Când ajungem în St. Thomas, avem câţiva pasageri care coboară. Veţi putea lua un loc la clasa întâi între St. Thomas şi Barbados. Dar între New York şi St. Thomas, trebuie să mergeţi la clasa a treia, deşi veţi avea, desigur, privilegiile clasei întâi, masă şi plimbări pe punţile clasei întâi”.
Am spus, „Îl iau”.
M-am dus iar la prietenul meu Abdullah în după-amiaza de 4 decembrie şi i-am spus, „A funcţionat ca-ntr-un vis”. I-am povestit ce făcusem, crezând că va fi mulţumit.
Ştii ce-mi zice? Zice, „Cine ţi-a spus că vei merge la clasa a treia? Te-am văzut eu oare în Barbados, la omul care eşti, mergând la clasa a treia? Eşti în Barbados şi ai ajuns acolo la clasa întâi”.
N-am mai apucat să-l văd înainte de a mă îmbarca pe 6 decembrie, la amiază.
Când am ajuns la docuri cu paşaportul şi hârtiile pentru a mă sui pe vas, îmi spune agentul, „Avem veşti bune pentru dvs., dle Goddard. A apărut o contramandare, aşa că veţi călători la clasa întâi”.
Abdullah m-a învăţat importanţa de a rămâne credincios unei idei şi de a nu face compromisuri.
Eu am ezitat, dar el a rămas fidel asumpţiei că eram în Barbados şi că ajunsesem acolo la clasa întâi.
**************
Să revenim acum la semnificaţia celor două poveşti biblice. Fântâna e adâncă şi tu nu ai găleată, nu ai frânghie. Mai sunt patru luni până la seceriş iar Iisus spune, „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Eu sunt pâinea cea vie”.
Ospătează-te din idee, devino identificat cu ideea ca şi când ai fi deja starea întrupată. Umblă în asumpţia că eşti ceea ce vrei să fii. Dacă te ospătezi din asta şi rămâi credincios acestei diete mentale, o vei cristaliza. Vei deveni acea idee în lumea asta.
Când m-am întors în New York în 1934, după trei luni de vis în Barbados, beam, fumam şi făceam de toate din cele din care nu mai făcusem de ani de zile.
Îmi amintesc ce-mi spusese Abdullah, „După ce vei fi dovedit legea aceasta, vei deveni normal, Neville. Vei ieşi din cimitir, vei ieşi din acel trecut mort în care credeai că erai vreun sfânt sau ceva. Că, la cum eşti acum, să ştii, eşti atât de bun, Neville, că eşti bun de nimic”.
M-am întors păşind pe acest pământ ca o persoană complet transformată. Din acea zi, una de februarie 1934, am început să trăiesc din ce în ce mai mult. Nu-ţi pot spune cu mâna pe inimă că am reuşit de fiecare dată. Multele mele greşeli din lumea asta, multele mele eşecuri m-ar osândi dacă ţi-aş spune că mi-am stăpânit într-atât de bine mişcările atenţiei mele încât aş fi putut rămâne tot timpul fidel ideii pe care voiam să o întrupez.
Dar îţi pot spune, împreună cu învăţătorul din vechime că, deşi se pare că am eşuat în trecut, merg mai departe şi mă străduiesc zi după zi să devin ceea ce vreau să întrupez în lumea aceasta *„Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus”, Filipeni 3:13,14+.
Suspendă-ţi judecata, refuză să accepţi ceea ce raţiunea şi simţurile îţi dictează acum şi, dacă rămâi fidel noii diete, vei deveni întruparea idealului căruia i-ai rămas fidel.
Dacă e vreun loc pe pământ care e cu totului altfel decât mica mea insulă Barbados, acela e New York City. În Barbados, cea mai mare clădire are trei etaje, iar străzile sunt umbrite de palmieri şi cocotieri şi tot soiul de lucruri tropicale. În New York City, trebuie să mergi într-un parc dacă vrei să afli un pom.
Şi totuşi, păşeam pe străzile din New York de parcă păşeam pe străzile din Barbados. Imaginaţiei unuia îi sunt toate cu putinţă. Umblam, simţind că umblam de fapt pe străzile din Barbados şi, în acea asumpţie, aproape că puteam mirosi parfumul cocotierilor de pe alee. Am început să creez înlăuntrul minţii mele atmosfera pe care aş fi întâlnit-o fizic de eram în Barbados.
Rămânând fidel acestei asumpţii, cineva şi-a anulat călătoria şi i-am primit eu locul. Fratele meu din Barbados, căruia nici prin cap nu-i trecea ca eu să fi venit acasă, simte impulsul de a-mi trimite o scrisoare ciudată. Nu-mi mai dictase el mie niciodată nimic, dar de data asta mi-a dictat, şi a şi crezut că în el se născuse ideea venirii mele.
Am mers acasă şi am petrecut trei luni de vis, m-am întors la clasa întâi şi am venit şi cu o sumă frumuşică în buzunare – un cadou. Călătoria mea, de-ar fi trebuit să plătesc eu, m-ar fi ajuns la 3000 de dolari, dar am făcut-o fără a cheltui vreun şfanţ.
„Am căi pe care tu nu le cunoşti” [aprox., Isaia 42:16]. „Căile Mele sunt de necuprins” [aprox., Iov 9:10, Romani 11:33].
Sinele mai mare dimensional mi-a luat asumpţia şi a influenţat comportamentul fratelui meu, făcându-l să trimită acea scrisoare, a influenţat comportamentul altuia determinându-l să-şi anuleze biletul la clasa întâi, şi a făcut toate cele necesare care duceau spre producerea ideii cu care mă identificasem.
Eram identificat cu sentimentul de a fi acolo. Dormeam ca şi când eram acolo, şi întregul comportament al omului a fost modelat în armonie cu asumpţia mea. Nu a trebuit să merg la cei de la Furness, Withy & Co. şi să mă milogesc pentru un bilet, cerându-le să anuleze ei pe al cuiva care îşi rezervase unul la clasa întâi. Nu a trebuit să scriu eu fratelui meu cerşindu-i bani de bilet. El a crezut că lui îi venise ideea. De fapt, până în zi de azi, el crede că el iniţiase planul de a mă aduce acasă.
Bătrânul meu prieten Abdullah mi-a spus simplu, „Eşti în Barbados, Neville. Vrei să fii acolo; oriunde vrei să fii, acolo eşti. Trăieşte ca şi când eşti şi vei fi aceea”.
Acestea sunt cele două perspective asupra lumii la dispoziţia fiecărui om. Nu-mi pasă cine eşti. Orice copil născut din femeie, indiferent de rasă, etnie ori credinţă, dispune de două perspective distincte asupra lumii.
Eşti fie omul firesc, cel care „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el”, în focarul său limitat, „sunt nebunie *şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”+. Sau eşti omul duhovnicesc, spiritual, cel care primeşte, percepe lucrurile dincolo de limitările simţurilor sale, fiindcă toate lucrurile sunt realităţi ACUM într-o lume dimensional mai mare. Nu trebuie să aştepţi patru luni până la seceriş.
Eşti fie femeia samarineancă, fie Iisus la fântână. Eşti omul ce aşteaptă pe cele Cinci Pridvoare pentru tulburare şi cineva care să-l arunce în scăldătoare; sau eşti cel care îţi porunceşte să te scoli şi să umbli în ciuda altora care aşteaptă.
Eşti tu omul de după mormintele din cimitir, aşteptând şi implorând să nu fii curăţat, fiindcă nu vrei să fii curăţat de prejudecăţile tale? Unul dintre cele mai grele lucruri pentru om… acela de a renunţa la superstiţiile sale, la prejudecăţile lui. Se agaţă de acestea de parcă ele ar fi comoara comorilor.
Când devii curăţat şi eşti liber, atunci pântecul, propria ta minte, este automat vindecat. Devine teren arat unde seminţele, dorinţele tale, pot prinde rădăcină şi creşte în manifestare. Pruncul pe care îl porţi acum în inima ta este obiectivul tău actual. Dorul tău actual este un prunc ce e ca şi când ar fi beteag. Dacă-ţi asumi acum ceea ce ai vrea să fii, pruncul devine pentru o clipă mort, fiindcă nu mai e nicio tulburare.
Nu poţi fi tulburat când simţi că eşti ceea ce vrei să fii, deoarece, dacă simţi că eşti ceea ce voiai să fii, eşti satisfăcut în acea asumpţie. Altora, care judecă superficial, le pare că nu-ţi mai doreşti acel lucru, aşa că pentru ei, dorinţa, sau copila, e moartă. Ei cred că ţi-ai pierdut ambiţia fiindcă nu îţi mai discuţi ambiţia secretă.
Te-ai pliat complet ideii. Ţi-ai asumat că eşti ceea ce vrei să fii. Ştii că „nu e moartă, ci doarme”. „Mă duc să o trezesc”.
Umblu în asumpţia că sunt, şi umblând astfel, o trezesc uşurel. Apoi, când ea se trezeşte, voi face lucrul firesc, natural, îi voi da să mănânce. Nu mă voi lăuda cu asta şi nu voi spune altora, pur şi simplu plec fără a spune nimănui. Hrănesc această stare, care acum îmi place, cu atenţia mea. O ţin vie în lumea mea devenind atent supra ei.
Lucrurile asupra cărora nu sunt atent se estompează şi se retrag înlăuntrul lumii mele, indiferent care sunt acestea. Ele încă nu s-au născut şi rămân astfel nehrănite. Le dau naştere prin faptul că devin conştient de a fi acele lucruri. Când le întrupez înlăuntrul lumii mele, acesta nu este sfârşitul. Acesta este începutul. Acum sunt o mamă ce trebuie să-şi ţină vie această stare acordându-i atenţie. În ziua în care nu sunt atent, mi-am retras laptele dinspre ea şi se estompează în lumea mea, pe măsură ce eu devin atent asupra altor lucruri în lumea mea.
Poţi ori să fii atent asupra limitărilor şi să le hrăneşti pe acestea, făcându-le cât munţii, ori să fii atent asupra dorinţei tale; dar pentru a deveni atent, trebuie să-ţi asumi că eşti deja ceea ce voiai să fii.
Deşi astăzi vorbim despre focarele tri-dimensional şi cvadri-dimensional, să nu crezi nici pentru o secundă că aceşti învăţători antici nu erau pe deplin conştienţi de aceste două centre distincte de gândire dinlăuntrul minţilor tuturor oamenilor. Ei le-au personificat pe acestea două şi au încercat să arate omului că singurul lucru care îl privează de a fi omul care ar putea fi este obişnuinţa.
Deşi nu e lege, fiecare psiholog îţi va spune că obișnuinţa este cea mai inhibantă forţă din lume. Limitează complet omul şi îl leagă şi îl face total orb la ceea ce, altfel, ar trebui să fie.
Începe acum să te vezi mental şi să te simţi drept ceea ce vrei să fii, şi ospătează-te din acea senzaţie dimineaţa, prânz şi seara.
Am periat de-a dreptul Biblia căutând după un interval de timp mai lung de trei zile şi nu l-am găsit nicăieri.
„Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”, Ioan 2:19.
„Pregătiţi-vă merinde de drum, că după trei zile veţi trece peste Iordanul acesta, ca să mergeţi şi să luaţi în stăpânire pământul pe care Domnul Dumnezeul părinţilor voştri are să vi-l dea”, Iosua 1:11.
Dacă mi-aş putea satura mintea complet cu o senzaţie şi aş umbla ca şi când ar fi fost deja un fapt împlinit, mi se făgăduieşte (şi nu pot găsi nicio negare în această privinţă în această măreaţă carte) că nu e nevoie de mai mult de o dietă de trei zile, dacă îi rămân fidel acesteia. Dar trebuie să fiu onest în ceea ce o priveşte. Dacă-mi schimb dieta în cursul unei zile, extind intervalul de timp.
Mă întrebi, „Dar cum pot şti care e intervalul?”
Tu, numai tu determini intervalul.
Avem azi, în lumea noastră modernă, un mic cuvânt care ne derutează pe cei mai mulţi dintre noi. Ştiu că mă deruta şi pe mine, până ce am început să sap mai adânc. Cuvântul este „acţiune”. Acţiunea se presupune a fi cel mai fundamental lucru din lume. Nu e un atom, e chiar mai fundamental. Nu e parte a unui atom, ca un electron de exemplu, este mai fundamental de atât. I se spune unitate cvadri-dimensională. Cel mai fundamental lucru din lume este acţiunea.
Mă întrebi, „Ce e acţiunea?”. Fizicienii noştri ne spun că e energie înmulţită cu timp. Devenim şi mai derutaţi şi zicem, „‚Energie ori timp’, OK, ce înseamnă asta?”.
Ei răspund, „Nu există răspuns la un stimul, oricât de intens ar fi stimulul, decât dacă rezistă o anumită durată de timp”. Trebuie să fie o rezistenţă minimă la stimul, ori nu există răspuns. Pe de altă parte, nu există răspuns la timp, decât dacă există un grad minim de intensitate.
Astăzi, cel mai fundamental lucru din lume se numeşte acţiune, ori pur şi simplu energie înmulţită cu timp *vezi „constanta Planck” din domeniul mecanicii cuantice].
Biblia ne-o dă ca fiind trei zile; durata este de [maximum] trei zile pentru un răspuns în lumea aceasta. Dacă mi-aş asuma acum că sunt ceea ce vreau să fiu, şi dacă sunt fidel acestei asumpţii şi păşesc de parcă aş fi, cea mai lungă întindere pentru realizarea ei este de trei zile.
Dacă este ceva în această seară ce ai vrea cu adevărat pe lumea asta, atunci experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi oase de ţi-ai fi realizat deja scopul şi apoi astupă-ţi urechile şi acoperă-ţi ochii la toate cele care neagă realitatea asumpţiei tale.
Dacă faci asta, vei fi capabil să-mi spui înainte de a pleca din acest oraş al Los Angeles-ului că ţi-ai realizat ceea ce era numai o dorinţă când ai venit aici. Va fi plăcerea mea să mă bucur împreună cu tine cunoscând că acea copilă ce era aparent moartă e acum vie. Această copilă într-adevăr nu era moartă, dormea numai. O hrăneşti în tăcerea ce va urma, fiindcă ai mâncare de care nimeni altcineva nu ştie.
Îi dai hrană şi ea devine o realitate înviată înlăuntrul lumii tale. Apoi îţi poţi împărtăşi bucuria cu mine şi eu mă pot încânta de veselia ta.
Scopul acestor lecţii este de a-ţi reaminti despre legea fiinţei tale, legea conştienţei; tu eşti acea lege. Erai numai neconştient de acţiunea ei. Ai hrănit şi ţinut astfel în viaţă lucruri pe care nu voiai să le exprimi înlăuntrul lumii acesteia.
Acceptă-mi provocarea şi pune această filosofie la încercare. Dacă nu funcţionează, nu ar trebui să o foloseşti drept mângâiere. Dacă nu este adevărată, trebuie să o lepezi complet. Eu însă ştiu că este adevărată.
Tu nu o vei şti până ce nu vei fi încercat fie să o confirmi, fie să o demontezi.
Prea mulţi dintre noi ne-am alăturat „ismelor” şi ne temem să le punem la încercare, fiindcă simţim că am putea eşua; şi, atunci, cum stăm? Ne prea vrând de fapt să cunoaştem adevărul în privinţa sa, ezităm în a fi suficient de îndrăzneţi pentru a-l pune la încercare. Spui, „Ştiu că ar funcţiona într-un fel sau altul. Nu prea vreau să-ncerc. Cât încă nu l-am infirmat, încă mă pot mângâia cu el”.
Acuma nu te păcăli singur, nu crede nici pentru o clipă că eşti înţelept.
Confirmă sau infirmă această lege. Ştiu că, de vei încerca să o infirmi, o vei confirma de fapt, şi eu voi fi cel mai câştigat din confirmarea asta a ta, nu în bani, nu în lucruri, ci pentru că devii şi tu roada vie a ceea ce cred şi predau eu în lumea asta. E mult mai bine să te am drept un om de succes şi satisfăcut după aceste cinci zile de instruire decât să te văd plecând nesatisfăcut. Sper că vei fi suficient de îndrăzneţ să pui la încercare aceste instrucţiuni şi fie să le dovedeşti, fie să le infirmi.
Acum, înainte de a intra în perioada de tăcere, voi explica din nou tehnica pe scurt. Avem două tehnici în aplicarea acestei legi. Fiecare de aici trebuie să ştie exact ce vrea. Trebuie să ştii că, de nu îl vei obţine în seara asta, mâine vei fi la fel de doritor în privinţa acestui obiectiv.
Când ştii exact ce vrei, construieşte în ochiul minţii tale un singur eveniment simplu care implică împlinirea dorinţei tale, un eveniment în care predomină sinele. În loc de a sta în urmă şi de a privi la tine însuţi ca şi când ai fi pe un ecran, fii tu actorul din piesă.
Rezumă evenimentul la o singură acţiune. Dacă urmează să dai mâna cu cineva pentru că asta implică împlinirea dorinţei tale, atunci fă asta, dar numai asta. Nu da mâna pentru ca apoi să mergi în imaginaţia ta la o petrecere sau cine mai ştie ce. Limitează-ţi acţiunea la o simplă strângere de mâini şi fă-o iar şi iar, până ce strângerea aceea dobândeşte soliditatea şi distincţia realităţii.
Dacă simţi că nu poţi rămâne fidel unei acţiuni, vreau să-ţi defineşti acum obiectivul şi apoi să condensezi ideea, care este dorinţa ta, într-o singură frază, o frază care implică împlinirea dorinţei tale, o frază ca, „Nu-i aşa că-i minunat?”.
Sau, dacă m-aş simţi recunoscător fiindcă aş considera că cineva mi-a intermediat împlinirea dorinţei, aş putea spune, „Mulţumesc”, şi aş repeta aceasta cu trăire iar şi iar, ca pe un cântec de leagăn, până ce mintea mea ar fi învăluită de unica senzaţie a recunoştinţei.
Acum vom sta tăcuţi în aceste scaune, cu ideea care implică împlinirea dorinţei noastre condensată într-o singură frază ori într-un singur gest. Ne vom relaxa şi imobiliza trupurile fizice. Apoi, să experimentăm în imaginaţie senzaţia pe care fraza noastră condensată sau gestul o afirmă.
Dacă te imaginezi dând mâna cu altă persoană, nu-ţi folosi mâna fizică, las-o să rămână nemişcată. Dar imaginează-ţi că în interiorul mâinii tale este o mână mai subtilă, mai adevărată, care poate fi scoasă în imaginaţia ta. Pune-ţi mâna imaginară în mâna imaginară a prietenului tău ce stă înaintea ta şi simte strângerea. Ţine-ţi corpul fizic nemişcat chiar dacă devii activ mental în ceea ce eşti pe cale să începi.
Acum vom intra în tăcere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu