Aş vrea să clarific ceva din cele spuse aseară. O doamnă a simţit din cele ce am spus că aş fi împotriva unei etnii. Chiar sper că nu sunt împotriva niciunei naţii, rase ori credinţe.
Dacă cumva am folosit o etnie, a fost numai pentru a ilustra o idee.
Ceea ce am încercat să-ţi spun a fost următorul lucru – devenim ceea ce contemplăm. Fiindcă e în natura iubirii, aşa cum e în natura urii, să ne schimbe în asemănarea a ceea ce contemplăm. Seara trecută am menţionat un exemplu pentru a-ţi arăta că atunci când credem că ne putem distruge imaginea spărgându-ne oglinda, ne amăgim singuri numai.
Când, prin război ori revoluţie, distrugem titluri care pentru noi reprezintă aroganţa şi lăcomia, devenim în timp întruparea a ceea ce credeam că distrugem. Astfel că astăzi, oamenii care credeau că distrug tiranii sunt ei înşişi ceea ce credeau că distruseseră.
Pentru a nu fi înţeles greşit, îngăduie-mi să aşez încă o dată fundaţia acestui principiu.
Conştienţa este una şi singura realitate. Suntem incapabili de a vedea altceva decât conţinuturile propriei noastre conştienţe.
Aşadar, ura ne trădează în ceasul victoriei şi ne condamnă să fim ceea ce condamnăm. Toată cucerirea rezultă într-o schimbare de caracteristici, astfel încât cuceritorul devine asemenea duşmanului cucerit. Îi urâm pe alţii pentru răul care este în noi înşine. Rase, etnii şi grupuri religioase au trăit timp de veacuri în strânsă duşmănie şi este natura urii, aşa cum este natura iubirii, să ne schimbe în asemănarea a ceea ce contemplăm.
Naţiunile se poartă cu alte naţiuni aşa cum proprii lor cetăţeni se poartă unii cu alţii. Când există sclavie într-un stat şi acea naţiune atacă pe alta, este cu intenţia de a înrobi. Când există o competiţie economică feroce între cetăţean şi cetăţean, apoi într-un război cu alt stat, obiectul războiului este de a distruge comerţul inamicului. Războaiele de dominaţie sunt cauzate de voinţa acelora care, în interiorul unui stat, sunt dominatori peste avuturile celorlalţi.
Emanăm lumea care ne înconjoară prin intensitatea imaginaţiei şi sentimentelor noastre. Dar în această lume tri-dimensională a noastră, timpul bate încet. Şi astfel, nu observăm întotdeauna relaţia lumii vizibile cu firea noastră lăuntrică.
Asta e deci ceea ce am vrut să spun. Am crezut că aşa s-a şi înţeles. Ca să nu fiu interpretat greşit, iată principiul meu. Tu şi cu mine putem contempla un ideal, şi devenim acel ideal îndrăgostindu-ne de el.
Pe de altă parte, putem contempla ceva ce ne displace profund şi, condamnându-l, devenim acel lucru. Dar datorită încetinelii timpului în această lume tri-dimensională, când devenim ceea ce contemplam, am uitat că eram puşi fie pe adorat fie pe distrus acel lucru.
Lecţia din seara aceasta este capodopera Bibliei, aşa că acordă-mi întreaga ta atenţie. Cea mai importantă întrebare pusă în Biblie se găseşte în capitolul 16 al Evangheliei sfântului Matei.
După cum ştii, toate poveştile biblice sunt poveştile tale; personajele lor trăiesc numai în mintea omului. Ele nu fac nicio trimitere în vreun fel la nicio persoană care a trăit în timp şi spaţiu, şi niciun eveniment care s-ar fi petrecut vreodată pe pământ.
**************
Piesa relatată în Matei se desfăşoară astfel: Iisus se întoarce către ucenicii Săi şi îi întreabă,
„Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” – Matei 16:13
„Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.”
„Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt?”
„Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
„Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.”
„Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea *şi porţile iadului nu o vor birui+.” Matei 16:1418
Iisus întorcându-se către discipolii săi este omul întorcându-se către mintea disciplinată în auto-contemplare.
Tu pui întrebarea, „Cine spun oamenii că sunt eu?”.
Mai pe limba noastră, „Mă întreb, oare ce cred oamenii despre mine?”.
Tu răspunzi, „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci”.
E foarte măgulitor să ţi se spună că eşti, ori că semeni cu oameni măreţi ai trecutului, dar raţiunea luminată nu e înrobită opiniei publice. Este preocupată numai de adevăr, aşa că îşi pune sieşi o nouă întrebare, „Dar voi cine ziceţi că sunt?”, în alte cuvinte, „Cine sunt eu?”.
Dacă sunt suficient de îndrăzneţ pentru a-mi asuma că sunt Hristos Iisus, răspunsul se va întoarce, „Tu eşti Hristosul”.
Când mi-o pot asuma şi o simt că aşa e şi o trăiesc îndrăzneţ, îmi voi spune mie însumi, „Trup şi sânge nu-mi puteau descoperi mie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri mi-a descoperit-o”. Apoi, fac acest concept despre Sine piatra pe care voi zidi biserica mea, lumea mea.
„Căci dacă nu credeţi că Eu sunt [El], veţi muri în păcatele voastre”, Ioan 8:24.
Deoarece conştienţa este singura realitate, trebuie să-mi asum că sunt deja ceea ce doresc să fiu. Dacă nu cred că deja sunt ceea ce vreau să fiu, atunci rămân aşa cum sunt şi mor în această limitare.
Omul mereu caută vreo proptea pe care să se sprijine. Mereu caută vreo scuză pentru a justifica eşecul. Această revelaţie nu-i mai dă omului nicio scuză pentru eşec. Conceptul său despre sine este cauza tuturor împrejurărilor din viaţa sa. Toate schimbările trebuie să vină mai întâi dinlăuntrul lui; şi dacă nu se schimbă în afară, este numai din cauză că nu s-a schimbat în interior. Dar omului nu-i place să creadă că el e singurul responsabil de condiţiile vieţii sale.
„Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El.”
„Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”
„Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” Ioan 6:6668
S-ar putea să nu-mi placă ce tocmai am auzit, că trebuie să mă întorc la propria mea conştienţă ca spre singura realitate, singura fundaţie pe baza căreia toate fenomenele pot fi explicate. Era mai uşor să trăiesc pe când puteam da vina pe alţii. Era mult mai uşor să trăiesc atunci când puteam da vina pe societate pentru neajunsurile mele sau să arăt cu degetul peste mări şi să dau vina pe altă naţiune. Era mai uşor să trăiesc pe când puteam da vina pe vreme pentru felul în care mă simt.
Dar să-mi spui că eu sunt cauza tuturor celor care mi se întâmplă mie, că îmi modelez pururi lumea în armonie cu firea mea lăuntrică… asta e mai mult decât e dispus omul să accepte. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, la cine mă voi duce? Dacă acestea sunt cuvintele vieţii celei veşnice, trebuie să mă întorc asupra lor, chiar dacă ele par greu de digerat. Când omul înţelege asta, el ştie că opinia publică nu contează, căci oamenii îi spun numai cine este. Purtarea oamenilor îmi spune mereu cine m-am conceput eu să fiu.
Dacă accept această provocare şi încep să trăiesc conform ei, ajung în sfârşit la punctul ce se numeşte marea rugăciune a Bibliei. Este relatată în capitolul 17 al Evangheliei sfântului Ioan:
„Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit”, Ioan 17:4.
„Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”, Ioan 17:5.
„Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării”, Ioan 17:12.
Este imposibil ca ceva să se piardă. În această economie divină, nimic nu poate fi pierdut, nu poate nici măcar apune. Micuţa floare ce a înflorit odată înfloreşte veşnic. Îţi este invizibilă ţie aici, cu focarul tău limitat, dar ea înfloreşte mereu într-o dimensiune mai largă a fiinţei tale, şi mâine o vei întâlni.
Pe cei ce mi i-ai dat i-am păzit în numele tău şi n-a pierit niciunul, decât fiul pierzării. Fiul pierzării înseamnă, simplu, credinţa în lipsă. Fiul este un concept, o idee.
Pierzare e lipsă. Într-adevăr, tot ce am pierdut a fost conceptul de lipsă, căci nimic nu poate fi de fapt pierdut.
Pot coborî din sfera unde lucrul în sine trăieşte acum, şi cum cobor în conştienţă la un nivel inferior înlăuntrul meu, apune din lumea mea. Spun, „Mi-am pierdut sănătatea. Mi-am pierdut averea. Mi-am pierdut poziţia în societate. Am pierdut credinţa. Am pierdut o mie de lucruri”.
Dar lucrurile în sine, fiind odată reale în lumea mea, nu pot înceta vreodată să fie. Ele nu devin niciodată nereale odată cu trecerea timpului.
Eu, prin coborârea mea în conştienţă spre un nivel inferior, am făcut ca aceste lucruri să dispară din vederea mea şi spun, „S-au dus; s-au sfârşit de pe faţa pământului”. Dar tot ce trebuie să fac este să mă înalţ la nivelul unde ele sunt veşnice, şi acestea se concretizează din nou şi apar ca realităţi în lumea mea.
Punctul crucial al întregului capitol 17 din Evanghelia lui Ioan se află în versetul 19, „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”.
Până acum, am crezut că îi pot schimba pe ceilalţi prin efort. Acum ştiu că nu pot schimba pe alţii până ce nu mă schimb pe mine. Pentru a schimba pe altul în lumea mea, trebuie mai întâi să schimb conceptul meu despre acel altul; şi pentru a o face cel mai bine, îmi schimb conceptul de sine. Căci conceptul pe care-l aveam despre sine era cel care mă făcea să-i văd pe alţii aşa cum îi vedeam.
De aveam un concept nobil, demn despre mine, n-aş fi putut să văd ceva neplăcut în alţii.
În loc de a încerca să schimb pe alţii prin argument sau forţă, mai bine mă înalţ în conştienţă la un nivel superior şi îi voi schimba automat pe alţii schimbându-mă pe mine.
„Nu există nimeni de schimbat în afara sinelui”; acel sine este pur şi simplu conştiinţa ta, conştienţa ta, iar lumea în care trăieşte aceasta este determinată de conceptul pe care îl menţii despre sine. Spre conştienţă trebuie să ne întoarcem ca spre singura realitate. Căci nu există concepţie mai clară despre originea fenomenelor decât aceea conform căreia conştienţa este tot şi totul este conştienţă.
Nu ai nevoie de ajutor pentru a aduce ceea ce cauţi. Să nu crezi nici pentru o clipă că recomand evadarea din realitate când îţi cer să-ţi asumi, pur şi simplu, că eşti acum omul care vrei să fii.
Dacă tu şi cu mine am putea simţi cum ar fi dacă eram acum ceea ce vrem să fim, şi am trăi în această atmosferă mentală ca şi când ar fi reală, atunci, într-un fel pe care noi nu îl ştim, asumpţia noastră s-ar întări în fapt. Asta e tot ceea ce trebuie să facem pentru a ne ridica la nivelul unde asumpţia noastră este deja o realitate obiectivă, concretă.
Nu trebuie să schimb pe nimeni, mă sfinţesc pe mine însumi şi, făcând asta, îi sfinţesc şi pe ceilalţi. Celui cu inima curată, îi apar cu toţii a fi curaţi [Tit 1:15]. „Nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este”, Romani 14:14. Nimic nu e întinat în sine, dar tu, prin conceptul tău despre sine, vezi lucrurile fie curate, fie întinate.
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.” Ioan 10:30
„Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine.”
„Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.” Ioan 10:37,38
„S-a făcut pe Sine una cu Dumnezeu şi n-a socotit o ştirbire în a face muncile lui Dumnezeu”. [aprox., Filipeni 2:6]
Întotdeauna porţi roade în armonie cu ceea ce eşti. E cel mai firesc lucru din lume pentru un păr să rodească pere, un măr să facă mere, şi pentru om să modeleze împrejurările vieţii sale în armonie cu natura sa lăuntrică.
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, Ioan 15:5. O mlădiţă nu are viaţă decât dacă e înrădăcinată în viţă. Tot ce trebuie să fac pentru a schimba roada este să schimb viţa.
Nu ai viaţă în lumea mea decât dacă sunt conştient de tine. Îţi ai rădăcinile în mine şi, ca şi roada, porţi mărturie asupra a ceea ce sunt eu.
Nu există realitate în lume alta decât conştienţa ta. Deşi acum ai putea părea a fi ceva ce nu vrei să fii, tot ce trebuie să faci pentru a o schimba, şi pentru a dovedi schimbarea prin împrejurări din lumea ta, este să îţi asumi tăcut că eşti ceea ce acum vrei să fii, şi într-un fel pe care nu îl ştii, vei deveni aceea.
Nu există altă cale de a schimba această lume. „Eu sunt calea”.
EU SUNT-ul meu, conştienţa mea este calea prin care îmi schimb lumea. Cum îmi schimb conceptul de sine, îmi schimb lumea. Când bărbaţii şi femeile ne ajută sau ne întârzie, ei joacă numai rolul pe care noi, prin conceptul nostru de sine, l-am scris pentru ei, iar ei îl joacă automat. Ei trebuie să joace actele pe care le joacă fiindcă noi suntem ceea ce suntem.
Vei schimba lumea numai când devii întruparea a ceea ce vrei ca lumea să fie. Ai un singur dar pe lumea asta care e cu adevărat al tău de dat şi acela eşti tu însuţi. Până ce tu însuţi nu eşti ceea ce vrei ca lumea să fie, nu vei vedea aceea în această lume. „Căci dacă nu credeţi că Eu sunt [El], veţi muri în păcatele voastre.” Ioan 8:24
Ştii tu oare că nu sunt doi în sala asta care să trăiască în aceeaşi lume? Mergem acasă în lumi diferite astă-seară. Ne închidem uşile în lumi complet diferite. Ne trezim dimineaţă şi mergem la lucru, unde ne întâlnim şi-i întâlnim şi pe alţii, dar trăim în lumi mentale diferite, lumi fizice diferite.
Pot da numai ceea ce sunt, nu am alt dar de oferit. Dacă vreau ca lumea să fie perfectă, şi cine nu vrea, am eşuat numai pentru că nu am ştiut că nu aş putea-o vedea vreodată perfectă până ce nu devin eu însumi perfect. Dacă eu nu sunt perfect, nu pot vedea perfecţiunea, dar în ziua în care voi deveni, îmi înfrumuseţez lumea, căci o văd prin proprii mei ochi. „Toate sunt curate pentru cei curaţi”, Tit 1:15.
Nicicare doi de-aici luaţi de-odată nu-mi pot spune că au auzit acelaşi mesaj în vreo seară. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să auzi ce spun prin ceea ce eşti. Trebuie să fie filtrat prin prejudecăţile, superstiţiile tale şi conceptul tău de sine. Orice eşti trebuie să vină prin acelea şi să fie colorat prin ceea ce eşti.
Dacă eşti tulburat şi ai vrea ca eu să fiu ceva altceva decât par a fi, atunci tu trebuie să fii ceea ce vrei ca eu să fiu. Trebuie să devenim lucrul pe care vrem ca alţii să-l fie, ori nu-i vom vedea niciodată pe ei ca fiind acel lucru.
Conştienţa ta, conştienţa mea, aceasta este unica adevărată temelie în lume. Aceasta e ceea ce se numeşte Petru în Biblie, nu un om, ci această fidelitate ce nu poate fi întoarsă de nimeni, ce nu poate fi măgulită când ţi se spune de către oameni că eşti Ioan Botezătorul. Asta fiind ceva foarte măgulitor, să ţi se spună că eşti Ioan Botezătorul sau marele proroc Ilie, ori Ieremia.
Apoi îmi surzesc urechile în faţa acestei foarte flatante ştiri pe care mi-ar da-o oamenii şi mă întreb, „Dar, serios acum, cine sunt eu?”.
Dacă îmi pot nega limitările naşterii mele, mediul meu şi credinţa că sunt numai o extensie a arborelui meu genealogic, şi simt înlăuntrul meu că sunt Hristos, şi susţin această asumpţie până ce dobândeşte un loc central şi formează centrul curent al energiei mele, voi face lucrările atribuite lui Iisus. Fără gând ori efort, voi modela o lume în armonie cu acea perfecţiune pe care am asumat-o şi o simt izvorând din mine.
Când deschid ochii orbilor, dezleg urechile surzilor, „le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu” [Isaia 61:3], atunci şi numai atunci voi fi fixat această viţă adânc înlăuntru. Asta e ce aş face în mod automat dacă aş fi cu adevărat conştient de a fi Hristos. Se spune despre această prezenţă, a dovedit că era Hristos prin lucrările Lui *„Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”, Ioan 14:12+.
Schimbările noastre obişnuite de conştienţă, pe măsură ce trecem de la o stare la alta, nu sunt transformări, fiindcă fiecare dintre ele este atât de repede urmată de o alta în direcţie inversă; dar oricând asumpţia noastră devine atât de stabilă încât îşi alungă definitiv rivalii, atunci acel concept central obişnuit ne defineşte caracterul şi este o transformare adevărată.
Iisus, ori raţiunea luminată, nu a văzut nimic întinat în femeia prinsă în adulter. I-a spus, „Nu te-a osândit nici unul?” Ioan 8:10
„Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” Ioan 8:11
Indiferent ce se aduce înaintea prezenţei frumosului, acesta vede numai frumos. Iisus era atât de complet identificat cu iubirea, încât era cu neputinţă să vadă ceva de neiubit.
Când tu şi cu mine devenim cu adevărat conştienţi a fi Hristos, şi noi vom întări braţele slăbănogilor şi vom învia speranţele moarte ale oamenilor. Vom face toate lucrurile pe care nu le puteam face când ne simţeam limitaţi de arborele familiei noastre. E un pas îndrăzneţ şi n-ar trebui făcut cu prea multă uşurinţă, fiindcă a-l face înseamnă a muri. Ioan, omul celor trei dimensiuni este decapitat, ori îşi pierde focarul tri-dimensional pentru ca Iisus, sinele cvadri-dimensional, să trăiască.
Orice lărgire a conceptului nostru de Sine implică o oarecare dureroasă separare de adânc-înrădăcinatele concepţii ereditare. Ligamentele ce ne ţin în pântecul limitărilor convenţionale sunt puternice. Tot ce ai crezut până atunci… nu mai crezi. Acum ştii că nu există putere în afara conştienţei tale. Aşadar nu te poţi întoarce la nimeni în afara sinelui tău. Nu ai urechi pentru sugestia că altceva are putere în sine. Cunoşti că singura realitate este Dumnezeu, iar Dumnezeu este propria ta conştienţă. Nu există alt Dumnezeu.
Pe această piatră deci zideşti biserica eternă şi îţi asumi cu îndrăzneală că eşti această Fiinţă Divină, de-sine-făcută, fiindcă ai cutezat să-ţi însuşeşti ceea ce nu ţi s-a dat din leagăn, un concept de-sine-conceput, în afara bucătăriei omeneşti.
Povestea ne este minunat spusă în Biblie folosind cei doi fii ai lui Avraam: unul este binecuvântat, Isaac, născut dincolo de rosturile omeneşti şi celălalt, Ismael, născut în robie [vezi Facerea, cap. 17].
Sarra era mult prea bătrână pentru a da naştere unui prunc, aşa că soţul ei Avraam a intrat la roaba Agar [Facerea 16], slujnica *egipteancă+, şi aceasta i-a zămislit şi i-a născut bătrânului un fiu numit Ismael. „Mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui” [16:12].
Fiecare prunc născut din femeie este născut în robie, născut în tot ceea ce mediul său reprezintă, indiferent c-ar fi tronul Angliei, Casa Albă sau oricare alt loc măreţ din lume. Fiecare prunc născut din femeie este personificat prin acest Ismael, fiul lui Agar.
Dar adormit în fiecare prunc este binecuvântatul Isaac, cel ce s-a născut dincolo de rosturile omeneşti, şi acesta se naşte din credinţă exclusiv. Acest al doilea prunc nu are tată pământesc. El este de-Sine-născut.
Ce este a doua naştere? Mă descopăr bărbat în toată puterea, nu mă pot întoarce înapoi în pântecele maicii mele, şi totuşi trebuie să mă nasc din nou *sau, „de sus”+. *„Adevărat, adevărat zic ţie:+ De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”, Ioan 3:3.
Îmi însuşesc tăcut ceea ce niciun om nu-mi poate da, nicio femeie nu-mi poate da. Îndrăznesc să-mi asum că sunt Dumnezeu. Asta trebuie făcută din credinţă, asta trebuie făcută din făgăduinţă. Apoi devin cel binecuvântat, devin Isaac.
Cum încep să fac lucrările pe care numai această prezenţă le-ar putea face, ştiu că sunt născut din limitările lui Ismael, şi am devenit moştenitorul împărăţiei. Ismael nu putea moşteni nimic, deşi tatăl său era Avraam, ori Dumnezeu. Ismael nu avea ambii părinţi dumnezeieşti; mama lui era Agar, roaba, astfel că el nu putea fi părtaş la avutul tatălui său.
Tu eşti Avraam şi Sarra, şi cuprins înlăuntrul conştienţei tale este unul ce aşteaptă recunoaştere. În Vechiul Testament, este numit Isaac, iar în Noul Testament este numit Iisus – iar acela este născut fără intervenţia omului.
Niciun om nu-ţi poate spune că eşti Hristos Iisus, niciun om nu-ţi poate spune şi să te convingă că tu eşti Dumnezeu. Trebuie să cochetezi cu ideea şi să te întrebi cum ar fi să fii Dumnezeu.
Nicio concepţie clară asupra originii fenomenelor nu este posibilă în afara celei potrivit căreia conştienţa este tot şi totul e conştienţă. Nimic nu poate evolua din om dacă nu a fost inclus în natura lui. Idealul căruia îi servim şi pe care sperăm să-l atingem n-ar putea evolua vreodată din noi dacă n-ar fi fost inclus deja în natura noastră.
Îngăduie-mi acum să-ţi reproduc şi să accentuez o experienţă din cele ale mele, pe care am publicat-o acum doi ani sub titlul CĂUTAREA. Cred că te va ajuta să înţelegi această lege a conştienţei şi-ţi va arăta că nu ai pe nimeni de schimbat decât pe sine, fiindcă îţi este cu neputinţă să vezi altceva decât conţinutul propriei tale conştienţe.
Odată, într-un interval de odihnă pe mare, am meditat asupra „stării perfecte” şi m-am întrebat ce aş fi, de aş fi avut ochi prea puri pentru a cuprinde nedreptatea, dacă pentru mine toate lucrurile ar fi fost pure iar eu fără de vină. Pe când mă pierdeam în acest înfocat cuget, m-am trezit ridicat deasupra mediului întunecat al simţurilor. Atât de intensă era senzaţia, încât m-am simţit o fiinţă de foc sălăşluind în trup de aer. Voci ca din coruri cereşti, cu exaltarea celor ce ieşiseră învingători din lupta cu moartea, cântau „Se înalţă – Se înalţă”, şi am ştiut intuitiv că se refereau la mine.
Apoi părea că păşesc în noapte. Curând am ajuns într-un loc ce putea fi antica Scăldătoare a Vitezdei, căci aici stătea o mare mulţime de neputincioşi – orbi, schilozi, paralitici – aşteptând nu tulburarea apei din tradiţie, ci aşteptându-mă pe mine. Pe când mă apropiam, fără vreun gând sau efort din partea-mi, unul după altul, se refăceau ca sub bagheta Magicianului Frumuseţii. Ochi, mâni, picioare – toate mădularele lipsă – erau trase din vreun rezervor invizibil şi modelate în armonie cu acea perfecţiune pe care o simţeam izvorând în mine. Când toţi au fost făcuţi perfecţi, corul jubila, „S-a săvârşit”.
Ştiu că viziunea aceasta era rezultatul meditării mele intense asupra ideii de perfecţiune, căci meditaţiile mele aduc invariabil uniunea cu starea contemplată. Fusesem atât de complet absorbit în idee că, pentru un timp, am devenit ceea ce am contemplat, iar scopul înalt cu care m-am identificat pentru o clipă a atras compania lucrurilor înalte şi a ţesut viziunea în armonie cu natura mea interioară. Idealul cu care suntem uniţi lucrează prin asociere cu ideea pentru a trezi o mie de dispoziţii care să creeze o dramă ce menţine ideea centrală.
Experienţele mele mistice m-au convins că nu e altă cale de a aduce la viaţă perfecţiunea exterioară pe care o căutăm decât prin transformarea noastră.
De îndată ce ne reuşim transformarea, lumea se va topi magic în faţa ochilor noştri şi se va remodela în armonie cu ceea ce transformarea noastră afirmă.
Ne făurim lumea care ne înconjoară prin intensitatea imaginaţiei şi sentimentelor noastre, şi ne iluminăm sau întunecăm vieţile prin conceptele pe care le păstrăm despre noi. Nimic nu ne e mai important decât concepţia despre noi, şi cu atât mai adevărat este acest lucru atunci când ne referim la conceptul nostru despre Cel ascuns, adânc, în noi.
Cei care ne ajută ori îngreunează, fie că ştiu fie că nu, sunt servitori ai legii care făureşte împrejurările exterioare în armonie cu natura noastră interioară. Este concepţia noastră despre noi înşine cea care ne eliberează sau constrânge, deşi ea poate folosi mijloace materiale pentru a-şi atinge scopul.
Pentru că viaţa modelează lumea exterioară pentru a reflecta aranjamentele interioare ale minţilor noastre, nu e altă cale de a ne apropia perfecţiunea exterioară în afară de transformarea noastră. Nici un ajutor nu vine din afară; înălţimile spre care ne ridicăm ochii sunt cele din raza interioară.
Este aşadar conştienţa noastră cea spre care trebuie să ne întoarcem ca fiind singura realitate, singurul fundament pe care toate fenomenele pot fi explicate. Ne putem baza absolut pe dreptatea acestei legi de a ne oferi numai ceea ce e în natura noastră de Sine.
A încerca să schimbăm lumea înainte de a ne schimba conceptul despre noi înşine înseamnă a lupta împotriva firii lucrurilor. Nu poate fi vreo schimbare exterioară până ce nu e o schimbare interioară.
Precum înăuntru, aşa şi afară.
Nu propovăduiesc indiferenţă filosofică atunci când sugerez că ar trebui să ne imaginăm ca deja fiind ceea ce vrem să fim, trăind mai degrabă într-o atmosferă mentală a măreţiei, decât să folosim mijloace şi argumente fizice pentru a produce schimbarea dorită.
Tot ce facem, neînsoţit de schimbarea de conştienţă, e numai reajustare inutilă a suprafeţei.
Oricât ne trudim ori luptăm, nu putem primi mai mult decât presupunerile noastre subconştiente afirmă. A protesta împotriva a orice ni se întâmplă înseamnă a protesta împotriva legii fiinţei noastre şi a conducerii noastre asupra propriului destin.
Împrejurările vieţii mele sunt prea strâns legate de concepţia mea de Sine pentru a nu fi lansate de propriul meu spirit din vreo magazie dimensional mai mare a fiinţei mele.
Dacă e suferinţă pentru mine în aceste întâmplări, trebuie să scotocesc în mine după cauză, fiindcă sunt împins încoace şi încolo şi făcut să trăiesc într-o lume armonizată propriului meu concept de sine.
Dacă am deveni la fel de înflăcăraţi în privinţa ideilor noastre precât de înflăcăraţi suntem împotriva celor ce nu ne plac, ne-am înălţa spre planul idealului nostru la fel de uşor pe cât coborâm la nivelul urilor noastre.
Iubirea şi ura au puteri transformatoare magice, şi devenim prin exersarea lor asemănarea a ceea ce contemplăm. Prin intensitatea urii noastre, creăm în noi înşine caracterul pe care-l imaginăm în duşmanii noştri. Calităţile mor de dorul atenţiei, astfel că stările nedemne de iubit pot fi cel mai bine şterse imaginând „pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu”, mai degrabă decât prin atacuri directe asupra stării de care vrem să ne eliberăm.
„Câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, la acestea să vă fie gândul”. [Filipeni 4:8]
Nu există nimic de schimbat în afara conceptului de sine. De îndată ce reuşim în transformarea sinelui, lumea noastră se va dizolva şi remodela în armonie cu ceea ce afirmă schimbarea noastră.
Eu, prin coborâre în conştienţă, am provocat imperfecţiunea pe care o văd. În economia divină, nimic nu se pierde. Nu putem pierde nimic decât prin coborâre în conştienţă din sfera unde lucrul îşi are viaţa sa firească.
„Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” Ioan 17:5
Cum mă înalţ în conştienţă, puterea şi slava care erau ale mele se întorc la mine şi voi spune şi eu, „lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” [John 17:4]. Lucrul înseamnă să mă întorc din coborârea Mea din conştienţă, de la nivelul de la care am crezut că sunt fiul omului, [înapoi] în sfera unde ştiu că sunt una cu Tatăl Meu şi că Tatăl Meu este Dumnezeu.
Ştiu dincolo de orice îndoială că nu există nimic ce ar trebui să facă omul în afară de a-şi schimba propriul său concept despre sine pentru a-şi însuşi măreţia. Dacă păşim ca şi când am fi deja idealul căruia îi servim, ne vom înălţa până la nivelul asumpţiei noastre şi vom afla o lume în armonie cu asumpţia noastră. Nu va trebui să mişcăm un deget pentru a o face aşa, fiindcă deja este aşa. A fost întotdeauna aşa.
Tu şi cu mine am coborât în conştienţă până la nivelul unde ne aflăm acum şi vedem imperfecţiune din cauză că… am coborât! Când începem să ne înălţăm, cât încă aici, în lumea asta tri-dimensională, descoperim că ne mişcăm într-un mediu în întregime diferit, avem un cerc de prieteni diferit în întregime şi o lume întreagă schimbată complet, acum, cât încă mai trăim aici. Cunoaştem marele mister al afirmaţiei, „Eu sunt în lume dar nu din lume” *probabil Ioan 17:16, „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume”].
În loc de a schimba lucruri, aş sugera tuturor să se identifice pe sine cu idealul pe care-l contemplează. Cum ar fi sentimentul dacă ai avea ochi prea puri pentru a cuprinde nedreptatea, dacă pentru tine toate lucrurile ar fi fost pure iar tu fără de vină? Contemplează starea ideală şi identifică-te cu aceasta şi te vei înălţa spre sfera în care tu ca Hristos îţi ai viaţa firească.
Eşti încă în acea stare în care erai înainte ca lumea să fi fost. Singurul lucru care a căzut este conceptul tău despre sine. Vezi părţile stricate care nu sunt de fapt stricate. Le vezi prin ochi distorsionaţi, ca şi când ai fi într-unul din acele ciudate parcuri de distracţii unde omul păşeşte prin faţa unei oglinzi şi e alungit, deşi el e acelaşi om care a intrat acolo. Ori se uită în altă oglindă şi e mare-mare şi gras. Lucrurile astea se văd aşa în zi de azi, pentru că omul este ceea ce este.
Cochetează cu ideea de perfecţiune. Nu cere nimănui să te asiste, dar ia rugăciunea din cel de-al 17-lea capitol al Evangheliei sfântului Ioan cu tine. Însuşeşte-ţi starea care era a ta înainte de a fi lumea.
Cunoaşte adevărul afirmaţiei, „N-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării”. Nimic nu e pierdut pe tot întregul muntelui meu sfânt. Singurul lucru pe care îl pierzi este credinţa ta în lipsă, ori fiul pierzării.
„Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”, Ioan 17:19.
Nu există nimeni de schimbat, doar sinele. Tot ce-ţi trebuie pentru a face bărbaţii şi femeile sfinţi în lumea aceasta este să te sfinţeşti tu. Îţi este cu neputinţă să vezi ceva nevrednic de iubit când ai stabilit înlăuntrul ochiului minţii tale faptul că tu eşti vrednic de iubit.
Este cu mult mai bine să cunoşti asta decât să cunoşti orice altceva pe lumea asta. E nevoie de curaj, curaj fără limite, fiindcă mulţi, chiar şi-n seara aceasta, după ce au auzit acest adevăr, vor fi în continuare înclinaţi să dea vina pe alţii pentru situaţiile lor penibile. Omului i se pare atât de greu să se-ntoarcă spre sine, spre conştienţa lui proprie ca spre singura realitate. Ascultă cuvintele astea:
„Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis.” Ioan 6:44
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.” Ioan 10:30
„Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer.” Ioan 3:27
„Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun.” Ioan 10:17,18
„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi.” [Ioan 15:16]
Conceptul meu despre mine însumi modelează o lume în armonie cu sine şi trage constant toţi oamenii la mine prin purtarea lor, care sunt eu.
Cel mai important lucru pentru tine în lumea asta este conceptul tău de sine. Când îţi displac mediul, împrejurările vieţii şi comportamentul oamenilor, întreabă-te, „Cine sunt eu?”.
Răspunsul tău la această întrebare este cauza displăcerilor tale.
Dacă nu te condamni pe sine, nu va exista niciun om în lumea ta care să te condamne. Dacă trăieşti în conştienţa idealului tău, nu vei vedea nimic de condamnat. „Toate sunt curate pentru cei curaţi.” [Tit 1:15]
Acum aş vrea să petrec puţin timp clarificând cum pot mai bine prin ceea ce fac eu personal când mă rog, ce fac atunci când vreau să produc schimbări în lumea mea. Vei vedea că e interesant şi vei vedea şi că funcţionează.
Nimeni nu-mi poate spune că nu poate face la fel. Este atât de simplu încât oricine poate. Suntem ce ne imaginăm că suntem.
Această tehnică nu e greu de urmat, dar trebuie să vrei să o faci. Nu o poţi aborda cu atitudinea mentală „Eh, iaca, voi încerca”.
Trebuie să vrei să o faci, fiindcă motorul acţiunii e dorinţa.
Dorinţa este motorul a toată acţiunea. Acuma, ce vreau?
Trebuie să-mi definesc obiectivul.
De exemplu, să presupunem că voiam să fiu altundeva. Chiar în acest moment, doresc cu adevărat să fiu altundeva. Nu trebuie să ies pe uşă, nu trebuie să mă aşez. Nu trebuie să fac nimic altceva decât să stau exact unde sunt şi, cu ochii închişi, să-mi asum că stau de fapt unde doresc să fiu. Apoi, rămân în această stare până ce are sentimentul realităţii. De aş fi fost acum altundeva, nu aş fi văzut lumea aşa cum o văd de aici. Lumea se schimbă în relaţia sa cu mine în funcţie de cum îmi schimb poziţia în spaţiu.
Deci stau chiar aici, îmi închid ochii şi îmi imaginez că văd ceea ce aş vedea dacă aş fi acolo. Rămân în starea aceasta suficient de mult pentru a-i permite să dobândească sentimentul realităţii. Nu pot atinge pereţii sălii acesteia de aici, dar atunci când închizi ochii şi devii neclintit, îţi poţi imagina şi simţi că îi atingi. Poţi sta unde eşti şi să-ţi imaginezi că îţi pui mâna pe perete.
Pentru a dovedi asta, pune-o acolo şi trece-o peste suprafaţa lemnăriei. Îţi poţi imagina asta fără a te ridica de pe scaun. O poţi face şi poţi chiar simţi textura dacă devii suficient de neclintit şi suficient de intens. Stau unde sunt şi îngădui lumii pe care vreau să o văd şi în care vreau să pătrund fizic să apară înaintea mea ca şi când aş fi acolo acum. Cu alte cuvinte, aduc altundeva aici prin asumpţia că sunt acolo.
Este clar? O las să se ridice, nu o fac să se ridice. Îmi imaginez pur şi simplu că sunt acolo şi apoi las asta să se întâmple.
Dacă vreau o prezenţă fizică, mi-l imaginez ca stând aici şi îl ating. Pe tot cuprinsul Bibliei găsesc următoarele sugestii, „Punându-Şi mâinile peste ei” [Matei 19:15, Marcu 10:16 etc.]. „I-a atins” [Matei 8:15, 17:7, 20:34, Marcu 6:56, Luca 6:19, 22:51 etc.].
Dacă vrei să consolezi pe cineva, care e impulsul automat? Să-ţi pui mâinile pe acela, nu te poţi abţine. Întâlneşti un prieten şi mâna se duce automat, fie daţi mâna fie ţi-o pui pe umărul lui.
Să presupunem că urmează să te vezi cu un prieten pe care nu l-ai mai văzut de un an şi el e unul la care ţii foarte mult. Ce ai face? L-ai îmbrăţişa, nu-i aşa? Sau ţi-ai pune mâna pe el în vreun fel.
În imaginaţia ta, adu-l suficient de aproape pentru a-ţi pune mâna pe el şi simte-l a fi de un real solid. Rezumă acţiunea la numai atât. Vei fi uluit de ce se întâmplă. Din acel punct, lucrurile încep să se mişte. Sinele tău dimensional mai mare va inspira, în ansamblu, idei şi acţiuni necesare pentru a vă aduce în contact fizic. Aşa funcţionează.
În fiecare zi, mă cufund într-o stare soporifică; este un lucru uşor de făcut. Dar obişnuinţa e un lucru tare ciudat în lumea oamenilor. Nu e lege, dar funcţionează de parcă ar fi cea mai irezistibilă lege din lume. Suntem creaturi ale obiceiului.
Dacă creezi un interval în fiecare zi în care te pui într-o stare soporifică, să zicem la 3 după-amiaza, ştii că la vremea aia în fiecare zi te moleşeşti?
Încearcă asta timp de o săptămână şi vezi dacă nu am dreptate.
Te aşezi cu scopul de a crea o stare apropiată somnului, de parcă ai fi somnoros, dar nu împinge toropeala prea departe, doar suficient de mult pentru a te relaxa şi a rămâne la controlul direcţiei gândurilor tale. Încearcă timp de o săptămână, şi în fiecare zi la acea oră, indiferent de ceea ce faci, abia de-ţi vei mai putea ţine ochii deschişi. Dacă ştii ora când vei fi liber, poţi face asta. Nu ţi-aş sugera să o iei în joacă, fiindcă vei fi foarte, foarte somnoros şi poate că n-ai vrea.
Am o altă modalitate de rugăciune. În acest caz, întotdeauna stau aşezat şi caut cel mai comod fotoliu posibil, ori mă întind pe spate şi mă relaxez complet. Fă-te comod. Trebuie să nu fii în vreo poziţie în care corpului nu-i convine ceva.
Pune-te întotdeauna într-o poziţie în care te simţi cel mai destins. Ăsta e primul pas.
A şti ce vrei este începutul rugăciunii.
În al doilea rând, construieşti în ochiul minţii tale un singur mic eveniment care implică faptul că ţi-ai realizat dorinţa. Eu îmi las mintea mereu să hoinărească prin multe lucruri ce ar putea urma rugăciunii ascultate şi selectez unul care e cel mai probabil să urmeze împlinirii dorinţei mele.
Un lucru simplu, ca o strângere de mână, o îmbrăţişare, primirea unei scrisori, scrierea unui cec sau orice ar implica faptul că dorinţa e împlinită.
După ce te-ai decis asupra acţiunii care implică faptul că dorinţa ta a fost realizată, aşează-te în scaunul tău confortabil ori întinde-te pe spate, închide-ţi ochii, pentru simplul motiv că acest lucru îţi induce starea apropiată somnului.
În clipa în care simţi această plăcută stare soporifică, ori senzaţia de apropiere adunată, în care simţi: „aş putea să mă mişc, dacă aş vrea, dar nu vreau, mi-aş putea deschide ochii dacă aş vrea, dar nu vreau”, când ajungi acolo deci, poţi fi perfect sigur că eşti în starea ideală pentru a te ruga eficient.
În acest sentiment e uşor să atingi orice pe lumea asta. Îţi iei acţiunea simplă şi concisă care implică împlinirea rugăciunii tale şi o simţi, sau o interpretezi – o joci. Oricum ar fi, intri în acţiune ca şi când ai fi un actor în rolul lui. Nu stai înapoi şi te vizualizezi făcând-o. O faci. Tu o faci.
Cu trupul imobilizat, îţi imaginezi că mai-marele tu dinlăuntrul corpului tău fizic iese afară din acesta şi că acel tu interpretează de fapt acţiunea propusă. Dacă urmează să mergi, imaginezi că mergi. Nu te vedea mergând, SIMTE că mergi.
Dacă urmează să urci scări, SIMTE că urci scările. Nu te vizualiza făcând-o, simte-te făcând-o. Dacă urmează să strângi mâna cuiva, nu te vizualiza strângând mâna cuiva anume, imaginează-ţi prietenul stând înaintea ta şi strânge-i mâna. Dar lasă-ţi mâinile fizice imobilizate şi imaginează că mâna mai-marelui tu, care e mâna ta imaginară, strânge de fapt mâna celuilalt.
Tot ce trebuie să faci este să imaginezi că tu o faci. Eşti întins în timp, şi ceea ce faci, ce pare a fi un vis de zi controlat, este un act real în mai-marea dimensiune a fiinţei tale. Întâmpini în realitate un eveniment cvadri-dimensional înainte de a-l întâmpina aici, în tri-dimensiunile spaţiului, şi nu trebuie să mişti un deget pentru a face ca acea stare să se petreacă.
Cea de-a treia modalitate de rugăciune pe care o practic este aceea de a mă simţi recunoscător, pur şi simplu. Dacă vreau ceva, fie pentru mine fie pentru altul, îmi imobilizez corpul fizic, apoi produc o stare apropiată somnului şi în acea stare doar mă simt fericit, mă simt recunoscător, care recunoştinţă implică realizarea a ceea ce vreau. Îmi asum sentimentul dorinţei împlinite şi cu mintea dominată de această singură senzaţie, adorm. Nu trebuie să fac nimic pentru a determina lucrurile să fie aşa, pentru că sunt aşa. Sentimentul meu de dorinţă împlinită implică faptul că aşa stau lucrurile.
Poţi folosi toate aceste tehnici şi le poţi schimba în fel şi chip pentru a se potrivi temperamentului tău. Dar trebuie să subliniez necesitatea inducerii stării soporifice în care poţi deveni atent fără efort.
O singură senzaţie domină mintea, dacă te rogi eficient.
Cum m-aş simţi, acum, de aş fi ceea ce vreau să fiu? Când ştiu cum ar fi sentimentul, atunci îmi închid ochii şi mă pierd în acea singură senzaţie, iar mai-marele meu Sine dimensional construieşte apoi o punte de incidente ce mă vor duce din acest moment actual spre împlinirea dispoziţiei mele. Asta e tot ce trebuie să faci. Dar oamenii au un obicei din a subestima importanţa lucrurilor simple.
Suntem creaturi ale obişnuinţei şi învăţăm greu să renunţăm la conceptele noastre vechi, iar lucrurile după care am trăit în trecut încă ne mai influenţează în vreun fel comportamentul. Iată o poveste din Biblie care-mi ilustrează observaţia.
S-a consemnat că Iisus le-a spus ucenicilor săi să meargă la o răscruce [la intrarea într-un sat] şi că acolo vor găsi „un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată”. Să-I aducă acel mânz şi, dacă va întreba vreun om, „Pentru ce-l dezlegaţi?”, ei să spună „Pentru că Domnul are trebuinţă de el”.
Ei s-au dus la răscruce şi au găsit mânzul şi au făcut exact cum li s-a spus. Au adus mânzul neînşeuat la Iisus şi El a intrat triumfător în Ierusalim. [Matei 21, Marcu 11, Luca 19]
Povestea nu are nimic de-a face cu un om călărind un măgăruş. Tu eşti Iisus Cel din poveste.
Mânzul este dispoziţia pe care urmează să ţi-o asumi. Iată animalul neîncălecat încă de către tine. Cum ar fi sentimentul ce ar veni odată cu realizarea dorinţei tale? Un sentiment nou, ca şi un mânz tânăr, este ceva dificil de călărit – dacă nu călăreşti cu mintea disciplinată. Dacă nu rămân fidel dispoziţiei, tânărul mânz mă poate trânti la pământ. De fiecare dată când devii conştient că nu eşti fidel acestei dispoziţii, ai fost aruncat din spinarea mânzului.
Disciplinează-ţi mintea, ca să poţi rămâne fidel unei dispoziţii sufleteşti înalte şi călăreşte triumfător în Ierusalim, care reprezintă împlinirea, ori oraşul păcii.
Această poveste precede sărbătorirea Paştilor *a „trecerii”+. Dacă va fi să trecem de la starea noastră actuală în cea a idealului nostru, trebuie să ne asumăm că suntem deja ceea ce dorim să fim şi să rămânem credincioşi asumpţiei noastre, căci trebuie să ne menţinem o dispoziţie înaltă de va fi să umblăm alături de cei înalţi.
O atitudine fixă a minţii, un sentiment că s-a îndeplinit – acestea vor face ca aşa să fie. Dacă umblu ca şi când aşa ar fi, dar când şi când mă uit să văd dacă chiar e aşa, atunci cad de pe dispoziţie (ori de pe mânz).
Dacă mi-aş putea suspenda judecata precum Petru, aş putea umbla pe apă. Petru începe să meargă pe apă [Matei 14:29], dar apoi începe să privească în propria sa putere de înţelegere şi odată cu asta, să se scufunde. Vocea îi spune, „Uită-te-n sus, Petre”. Petru priveşte în sus şi continuă să meargă pe apă.
În loc să priveşti în jos pentru a vedea dacă acest lucru chiar se va întări în fapt, tu ştii pur şi simplu că deja este aşa, susţii acea dispoziţie şi vei călări mânzul neînşeuat în oraşul Ierusalimului. Cu toţii trebuie să învăţăm să călărim dobitocul direct în Ierusalim fără ajutorul omului. Nu ai nevoie de altcineva care să te ajute.
Lucrul ciudat este că, pe măsură ce îmi menţin dispoziţia înaltă şi nu cad, alţii îmi amortizează eventuala cădere. Ei întind frunze de palmier înaintea mea, pentru a-mi proteja călătoria. Dar eu nu trebuie să mă îngrijesc. Şocurile vor fi absorbite pe măsură ce pătrund în împlinirea dorinţei mele. Dispoziţia mea înaltă trezeşte în alţii idei şi acţiuni care tind spre întruparea dispoziţiei mele.
Dacă mergi credincios unei dispoziţii înalte, nu va exista opoziţie şi nici competiţie.
Proba învăţătorului, ori a învăţăturii, se găseşte în credinţa în cele predate.
Eu am să plec de aici duminică-seara. Rămâi credincios învăţăturii acesteia. Dacă tot ai să mai cauţi cauze în afara conştienţei omului, atunci nu te-am convins de realitatea conştienţei.
Dacă vei căuta scuze pentru eşecul tău, le vei găsi întotdeauna, fiindcă găseşti ceea ce cauţi. Dacă vei căuta o scuză pentru eşec, o vei găsi în stele, în numere, în ceaşca de ceai ori în mai tot locul. Scuza nu va fi acolo, dar tu o vei găsi pentru a-ţi justifica eşecul.
Bărbaţii şi femeile de afaceri şi profesioniştii de succes ştiu că această lege funcţionează. Nu o vei găsi în grupurile bârfitorilor, dar o vei afla în inimile îndrăzneţe.
Călătoria eternă a omului este pentru un singur scop: acela de a-L descoperi pe Tatăl. El vine pentru a-şi face Tatăl vizibil. Şi Tatăl său este făcut vizibil în toate lucrurile demne de iubit ale lumii acesteia. Toate cele vrednice de iubit, toate cele cu nume bun – călăreşte aceste lucruri şi nu-ţi fă vreme pentru cele nedemne de iubit din lumea asta, indiferent care or fi fiind acelea.
Rămâi credincios cunoaşterii că propria ta conştienţă, EU SUNT-ul tău, conştiinţa ta de a fi conştient este singura realitate. Este piatra pe care toate fenomenele pot fi explicate. Nu există vreo explicaţie în afara acesteia. Nu am cunoştinţă de vreo concepţie asupra originii fenomenelor decât aceasta: conştienţa e tot şi totul e conştienţă.
Ceea ce cauţi e găzduit deja înlăuntrul tău. De n-ar fi fost deja în tine, [nici] veşnicia n-ar fi putut să o facă să crească. Nicio întindere de timp n-ar fi suficient de lungă pentru a dezvolta ceva ce nu e deja însămânţat în tine.
Pur şi simplu o îngădui întru fiinţă asumându-ţi că este deja vizibilă în lumea ta şi, rămânând fidel asumpţiei tale, se va întări în fapt. Tatăl tău are nenumărate căi de a-ţi descoperi asumpţia. Fixează-ţi asta în minte şi aminteşte-ţi mereu, „O asumpţie, deşi falsă, dacă e susţinută, se va întări în fapt”.
Tu şi Tatăl tău sunteţi una şi Tatăl tău este tot ce a fost, este şi va fi.
Aşadar ceea ce cauţi eşti deja, nu poate fi niciodată prea departe, aşa cum nu poate fi nici aproape, căci însăşi apropierea implică separare.
Marele Pascal a spus, „Nicicând nu m-ai fi căutat de nu m-ai fi găsit deja”.
Ceea ce vrei acum, deja ai şi îl cauţi numai fiindcă deja l-ai găsit. L-ai găsit în formă de dorinţă. Este la fel de real în formă de dorinţă precum va fi organelor tale trupeşti.
Eşti deja ceea ce cauţi şi nu ai pe nimeni de schimbat în afară de Sine pentru a exprima acel lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu